Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Pledoaria noastră pentru limba română se încheie aici, cu o ultimă observație. În perioada comunistă, structura societății românești a fost modificată. Uniformizarea și melanjul etnic au influențat negativ multe comportamente și unele opțiuni culturale. Poporul grec și-a curățat limba acum două sute de ani, pentru că multe cuvinte cu caracter social, cultural și administrativ, folosite în timpul Imperiului Otoman, proveneau din turcă și nu numai. Grecii și elitele lor au înțeles repede că sănătatea socială și originalitatea culturală a unui popor se exprimă (și) prin limbă. Mimetismul cultural este un produs non-valoare.
Ce legătură putem avea noi, românii, cu manelele unor Salami, Vijelii, Minuni sau Pițoci? Nu sesizăm că ele întinează valorile noastre morale și provoacă mutație nedorită în spiritualitatea românească? De ce ne-am lepădat de Fărâmiță Lambru, Barbu Lăutaru, Romica Puceanu, Ionel Tudorache și mulți alții. Acești barzi, cu care ne mândrim, n-au circulat în Bentley, Rolls Royce sau Ferrari. Au fost români talentați de origine romă, cu mult bun-simț. De ce folosim cu ardoare cuvinte precum biștari, mardeală, bengos, barosan, nașpa, mangleală, lovele, diliu...
Să ne lămurim! Nu comentăm limba romilor. Nu suntem țiganologi. Ne referim la țigănisme - pociturile lingvistice cuprinse în exprimarea cotidiană a multor români. Fie vorba între noi, n-au nicio legătură cu limba și istoria romilor. Sunt, pur și simplu, țigănisme care ne compromit calitatea comunicării. Ar fi bine să le eliminăm din vocabular.
Credem că am pledat cu evlavie pentru limba română, duhul națiunii noastre. Mai mult, cine i-ar mai putea contesta cosmogonia, plasticitatea și muzicalitatea după ce a cunoscut opera lui M. Eminescu, I. Creangă, N. Labiș, Nikita Stănescu, G. Coșbuc, M. Sadoveanu, C. Hogaș, T. Arghezi, I. Slavici, N. Minulescu, E. Barbu și nu numai... Cumva, greșesc(?!)
Cei care au înțeles..., au înțeles! Pentru ceilalți, mai căpoși, am pregătit un dialog tipic perioadei pe care o străbatem. Eram la o terasă de cartier unde-mi beam cafeaua și, spre rușinea mea, am tras cu urechea la masa alăturată.
„Bă Gică, bengoasă mașină. De unde atâtea lovele?” „Din job, mă.” „Da ce lucri?” „Ești diliu. Sunt liber profesionist. Am business-ul meu. Ce-mi trebuie mie patron.” „Vezi că te caută un caraliu. Îi nașpa. Zice că l-ai mardit pe unu ca să-l ușurezi de lovele.” „Aoleooo, pui botu' la ce zice ăștia? Nu mă, nu l-am mardit! Să-mi moară mie rudele de gradul patru dacă te mint.” „Bă, uite ăla-i caraliu.” „Fuck! - nu m-ai văzut...”
