Eminescu. Foto generică pixabay

Dumitru Mugurel VINTILĂ

  Conturarea conștiinței naționale prin limbă și literatură o datorăm  mișcării pașoptiste. Mihail Kogălniceanu acuza traducerile că „ ...omoară în noi duhul național” Evident, se referea la nevoia unei literaturi originale, inspirate din frumusețile limbii și spațiului românesc. Aceasta nu a împiedicat îmbogățirea vocabularului și cu împrumuturi lexicale calitative din franceză și alte limbi romanice. Cu timpul, introducerea franțuzismelor în limba vorbită a devenit modă și a degenerat în maimuțăreala de societate a pseudo-progresiștilor. Este veșnica soartă a bunelor inițiative. Acești fanți foloseau cuvinte precum parol, monșer, a propo, epistolă, damă, vizaviu și multe altele, deși aveau corespondent în limba română (pe cuvânt, dragul meu, mi-am amintit, scrisoare, doamnă, peste drum).

Mihai Eminescu, exponent al naționalului românesc, exasperat de moravurile acelor filfizoni care-și disprețuiau limba, le-a dedicat poezia „Ai noștri tineri...” din care am selectat câteva strofe: „Ai noștri tineri la Paris învață,/ La gât cravatei cum se leagă nodul,/ Ș-apoi ni vin de fericesc norodul,/ Cu chipul lor isteț de oaie creață/ Vorbesc pe nas, ca saltimbancii se strâmbă:/ Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele,/ Și viața lor nu și-o muncesc - și-o plimbă. /Și aceste mărfuri fade, ușurele,/ Ce au uitat până și a noastră limbă, Pretind a fi pe cerul țării: stele.”

Eminescu nu a fost singurul scriitor care a satirizat comportamentele protipendadei românești la sfârșitul sec XIX și începutul sec XX. Să ni-i amintim și pe I.L. Caragiale, T. Maiorescu și V. Alecsandri cu Chirițele sale. Secolul XIX este secolul romantismului și al trezirii conștiințelor naționale. Este perioada care a marcat conturarea teritorială a noilor statele rezultate în urma dezmembrării imperiilor europene și afirmarea lor. Din acest motiv, deosebim în mod intenționat proiectul național realizat până în 1918,  de derivatul politico-ideologic numit naționalism.

Un popor se definește prin limbă, istorie, religie și datini. După domniile fanariote, romantismul românesc a fost salvat prin contribuția excepțională a elitei naționale, intelectuale și artistice. Istoricii N. Bălcescu, V.A. Urechia,  muzicienii C. Porumbescu, G. Enescu și pictorii N. Grigorescu, Th. Aman, Șt. Luchian sunt doar câteva dintre numele de referință ale epocii.

Multe, peste capul nostru s-au abătut de-a lungul secolelor, dar piroane-n tălpi - precum cele care ni le batem singuri  în ultimele decenii - parcă nu s-a mai pomenit. Mania demonetizării reperelor istorice și critica au devenit modă. Cei care se dedau acestui dezmăț sunt niște bârfitori abominabili, cocoțați pe piedestale academice și gazetărești, de nu le ajungi la nas nici cu prăjina. Acțiunea s-a declanșat imediat după schimbarea regimului politic (Dec.1989). Din rațiuni „democratice” se impunea bagatelizarea naționalismului comunist din a doua jumătate a sec. XX. În sec XXI, nihilismul obsesiv, fără discernământ și multiculturalismul au încurajat atât manifestările anti-nație, precum și teoriile național-radicale de tip fascist. În același timp, atitudinea dușmănoasă a acestor lighioane față de limba română vorbită este de-a dreptul criminală.

Aceste aspecte ale complexatei noastre democrații (re-interpretarea diletantă a istoriei și starea graiului) - dacă nu vor fi combătute vehement - ne vor distruge.