Doru POPOVICI

Se apropie finalul campionatului de fotbal, echipele angrenate în lupta pentru titlul de campioană şi participarea la preliminariile Ligii Campionilor, precum şi cele care o vor urma în clasamentul final, asigurându-şi astfel prezența în preliminarii pentru celelalte două cupe europene (dacă or mai fi existând!... că la câte modificări ale competiţiilor continentale am asistat în ultimii ani, n-ar fi de mirare ca eu să fi pierdut şirul acestora!) făcând tot ceea ce le stă în puteri pentru a-şi asigura cât mai din timp acele locuri mult visate. Se întâmplă însă acelaşi lucru cu care ne-am obişnuit de mulţi ani încoace: între declaraţiile belicoase ale reprezentanţilor acestor echipe şi ceea ce ne este dat să vedem pe teren este o distanţă galactică. Fiecare din cele 6 din play-off se vede campioană, ba chiar şi având un parcurs de mare excepţie în competiţia europeană supremă, însă ceea ne arată pe teren este mai degrabă umor în stare pură: fundaşi greoi, rudimentari, parcă duşmăniţi toată viaţa de obiectul ăla rotund care se mişcă mai rapid decât propriii lor neuroni. Aşa-zişii "play makers", adică mijlocaşii de creaţie, cei care ar trebui să dirijeze, să aşeze, să orienteze jocul propriei echipe, sunt practic inexistenţi în campionatul nostru, dovadă că şi la Naţională acest rol este deţinut aproape fără concurenţă de cel mai insipid jucător din galaxia noastră, Stanciu. Deci, în loc de creativitate, avem o frecangeală a mingii cam de nivelul Diviziei C de acum 50 de ani. În sfârşit, atacul. Care atac, care golgheteri? Mitriță, Munteanu, Tănase? Ia încercaţi o comparaţie cu, să zicem: Halland, Kane, M'Bappe? Cum de ce cu ăştia!? Dar cu cine? Nu cu ăştia vor ai noştri să se întâlnească în Champions' League!?