Doru POPOVICI

Cred că nu greşesc numind "pre-optimi" meciurile din actuala fază a Champions' League, întrucât nu sunt şaisprezecimi pe de-a-ntregul (fiind calificate 16 echipe pentru aceste baraje, plus cele 8 calificate direct în optimile care vor urma), învingătoarele urmând să devină participante în faza optimilor de finală. Logic ar fi fost să asistăm la nişte meciuri mai degrabă scrâşnite, nu spectaculoase, în care să conteze mai mult prestigiul şi banii adunaţi prin calificare decât bucuria celor care le urmăresc live sau la televizor. A fost însă, cel puţin într-unul din primele 4 meciuri disputate alaltăieri, nu doar un spectacol, ci de-a dreptul un dezmăţ de faze încântătoare, un concentrat de nebunie şi virtuozitate cum numai două supraputeri fotbalistice precum Real şi Man City ar putea oferi. Am simţit că urmează ceva special încă dinainte de primul fluier, văzându-i pe Ancelotti şi Pep Guardiola schimbând nu doar zâmbete de protocol, ci râzând în hohote după ce s-au îmbrăţişat ca doi străvechi prieteni. Însă speranţele la spectacol mi-au fost surclasate: a fost mult mai mult. A fost fotbal total, cu tot tacâmul: driblinguri năucitoare, într-o viteză cosmică, curse nebune, centrări şi şuturi dincolo de ce ştiam că se poate chiar la acest nivel, a fost şi un penalty, şi vreo 3 bare, iar peste toate un număr de 5 goluri, dintre care unul, poate cel mai frumos, înscris... printr-o execuţie greşită (minge "mângâiată" cu tibia de M'Bappe, în locul voleului intenţionat, ceea ce l-a pus pe picior complet greşit pe portarul lui City)! Real şi City veneau după meciuri proaste în campionatele lor şi păreau cumva în suferinţă. Păi dacă aşa arată echipele suferinde, atunci trăiască fotbalul bolnav! A fost o încântare acest meci, şi orice vom mai vedea până la finalul actualei ediţii, partida de alaltăieri va rămâne indiscutabil în antologia Champions' League. Şi poate fi privită ca o veritabilă finală.