Gabriel MANȚĂ

Simona Halep a apărut ca un taifun în 2013, luând circuitul feminin pe sus, cu nu mai puțin de 6 titluri WTA în acel an! La fel ne-a luat și pe noi, ne-am lăsat purtați și ne-a plăcut să visăm. În această rubrică, pe 4 septembrie 2013, scriam așa: ”E tânără și în subconștientul nostru știm că va ajunge odată să câștige și un Slam. […] Ne-o dorim campioană adevărată, dominatoare, number one, avem nevoie de asta. Între timp, are și viața niște planuri cu ea, om vedea dacă vor coincide cu planurile noastre.” Sau, pe 21 octombrie 2013: ”Ca de fiecare dată, după un asemenea succes, ne întrebăm ce urmează. Și, bineînțeles, am vrea totul cât mai repede: Top Ten, o finală de Slam, un titlu de Slam, numărul unu, alte finale, alte titluri etc., etc. Nu trebuie să însemne dezamăgire dacă acestea nu vor veni repede sau nu vor veni deloc.”

Anul următor, Simona lua cu asalt turneul de la Roland Garros-ul. Deja visam înalt: ”... drumul Simonei este ascendent, chiar dacă deasupra treptele se împuținează. Cu fiecare turneu, crește în experiență și chiar în valoare. Îi permite vârsta, i-o impune mentalitatea. Să nu uităm nici rolul antrenorului, în lumea tenisului nu se mai poate reuși de unul singur, oricât ar musti talentul. Adevărata țintă e Slamul care-o va impune drept cea mai valoroasă jucătoare din istoria acestui sport pe meleagurile noastre” - 12 mai 2014, ”Diferite stadii de legendă”. Apoi, după înfrângerea cu Șarapova: ”Finala a fost un bonus, înainte de care nu am avut emoții, doar speranțe. Iar Simona... n-am cuvinte să descriu cum m-a făcut să mă simt! Sau n-am alte cuvinte în afară de alea mari, care pot suna bombastic. Încerc, totuși: m-am pomenit iarăși în anticamera fericirii (știu, am mai folosit deunăzi expresia asta, dar așa am simțit!). Iar dacă Simona ar fi câștigat trofeul, nici nu mai băteam la ușă, dădeam buzna peste fericire!” – 9 iunie 2014, ”Simona a onorat finala”.

Pe finalul de an a venit acea victorie neverosimilă în fața Serenei, care avea să se răzbune însă în finală: ”Este, de departe, înfrângerea carierei pentru Serena. Chiar dacă statisticienii au coborât până la vârsta de 16 ani pentru a găsi ceva relativ similar, acea înfrângere nu înseamnă nimic, era vorba despre o adolescentă promițătoare și nimic mai mult. Faptul că a încasat un 6-0, 6-2 ACUM, când are o tonă de Slam-uri câștigate, când este campioana campioanelor en titre, are valoare de simbol, poate chiar de cotitură. Simona i-a demontat jocul până la cele mai intime piese, până la ultimul șurubel, până la ultima garnitură! A fost un festin. Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Chiar dacă Simona n-a câștigat încă nimic cu adevărat important, această victorie va rămâne un reper pentru tenisul feminin”  – 24 octombrie 2014, ”Serena, go home!”.

Din 2015 (când au trecut aproape 10 ani?!) vine amintirea duce-amară a semifinalei de la US Open, pierdută cu Pennetta, după un parcurs care înfierbântase imaginația tuturor. CTP și site-ul treizecizero făceau deja proiecții pentru finala care se profila cu Serena, în timp ce tatăl Stere decreta în glumă, dar atât de contraproductiv, că n-o primește acasă fără trofeu! Simona n-a făcut față așteptărilor din toate părțile... ”33, încă o dată 33, apoi 32 și la sfârșit 23. N-ar putea să fie numerele câștigătoare la loto, că alea nu se repetă, plus că numai unul dintre ele va fi cu adevărat câștigător. Sunt vârstele semifinalistelor la US Open! Între atâtea experimentate, Simona noastră reprezintă tinerețea. […] Deseori o vedeam rezistând aproape neverosimil în raliuri la doi metri în spatele liniei de fund, în timp ce adversara patrula pe linia ei. Parcă mai văzusem asta undeva, iar când a făcut și gestul final de bucurie, pumnul aruncat în sus de la șold, cu torsionarea trunchiului, mi-a fost clar: Rafa Nadal! Tocmai de-aia îl admiră atât de mult pe Federer, pentru că ea e o jucătoare din cealaltă stirpe, a luptătorilor. Ceea ce, să ne înțelegem, nu e mai puțin onorabil”– 11 septembrie 2015, ”Simonadal”.