Doru POPOVICI

Alaltăieri, în Arabia Saudită (n-are sens să vă întrebați de ce acolo: e vorba de bani, de cele 40 de milioane pe care arabii le varsă în contul Federației de Fotbal din Spania, plus câte câteva milioane fiecărei echipe participante la acest miniturneu) s-a desfășurat finala Supercupei Spaniei, care de câțiva ani a ajuns un fel de "final four" în care în semifinale se întâlnesc, încrucișat, finalistele din Copa del Rey și primele două clasate în La Liga, câștigătoarele jucând finala. Așa cum era normal să se întâmple, în meciul decisiv au ajuns să se întâlnească Real Madrid și Barcelona, acesta fiind primul meci de după cel din campionat în care la Madrid s-a înregistrat un uluitor și rușinos 0-4. Ca atare, noi, fanii Real-ului, așteptam și speram într-o revanșă aproape logică, în timp ce Barcelona miza pe avantajul psihologic generat tocmai de acel 0-4. După golul lui M'Bappe de la începutul partidei, Realul părea să dirijeze ostilitățile, numai că a fost de ajuns ca Lamine Yamal să egaleze după o cursă nebună, încheiată cu un gol de vis după o mângâiere a mingii (oricare altul ar fi tras cât îl țineau puterile!) care s-a dus ușurel, lângă bară, unde Courtois, cât e de lung, tot ar mai fi avut nevoie de vreo juma' de metru ca să o ajungă, pentru catoate speranțele Real-ului să se facă praf și pulbere. La 1-5 mă întrebam câte vom mai lua, așadar și dacă Courtois o mai fi luat vreodată atâtea într-un meci... Dincolo de scorul nebun, a fost o încântare de meci, în care fazele-spectacol au fost cu nemiluita. A fost o nouă dovadă căfotbalul înghesuit, milog, zgribulit, "la ciupeală" (de tipul Dan Petrescu!) e dus și îngropat în lumea fotbalului adevărat, și că durerea de a-ți vedea echipa bătută măr este parțial îmblânzită de frumusețea fabulosului spectacol.