Doru POPOVICI

Mâine, România joacă ultima "finală" a grupei din UEFA Nations League. Am pus ghilimele fiindcă de la o vreme, fiecare meci ne este prezentat astfel: cao finală, în condițiile în care, după cum ați auzit și bazaconia asta de mii de ori, "nu mai există echipe mici". Mergând pe firul aceleiași logici imbecile, dacă nu mai există echipe mici, cum naiba se face că încă mai există echipele alea mari și foarte mari, în fața cărora echipele celelalte își fac calcule legate doar de scorul la care vor pierde!? Până acum, parcursul echipei României a fost unul de echipă mare, care, vorba poetului, "nu se-mpiedica de-un ciot", de fapt de cele 3 cioate, pe care le-am bătut la ele acasă de le-am scos fotbalul din cap. Iar aici, indiscutabil, este meritul lui Mircea Lucescu, omul care a respirat aerul tare al înălțimilor fotbalului european, și pentru care Kosovo n-are cum să fie altceva decât o echipă mică, pe care a așezat-o fix la locul cuvenit. Am spus doar că am avut parcursul de echipă mare, nu că am fi devenit peste noapte chiar o echipă mare. Altfel spus, Lucescu a îndepărtat starea aia de umilință, de inferioritate asumată, le-a redat jucătorilor demnitatea și încrederea că, din moment ce au fost aduși să reprezinte țara, atunci ei sunt cei mai buni. Dar pentru această schimbare profundă de mentalitate (și, implicit,de atitudine pe gazon) trebuie caparcursul Naționalei să fie perfect. Calculele zic că dacă mâine facem un egal cu Kosovo, am câștigat grupași promovăm în grupa superioară. Apoi putem și pierde cu Cipru.Nu, nu și nu! Astea-s calcule de căcănar, de tipul Piți, lasă-ne! România sub Lucescu trebuie să câștige, chiar la scor, după ce a câștigat cu 3-0 acasă la echipa asta foarte mică, Kosovo. Apoi și cu Cipru. Și tot la scor. Atunci abia vom putea spune că România și-a recâștigat demnitatea și că e pe drumul care duce în zona echipelor mari. Apoi... mai vedem! Hai, încă puțin!