Gabriel MANȚĂ

Novak Djokovic a reușit! Are aurul olimpic la simplu, de-acum nu mai e nimeni prin preajmă. Exista chestia asta când îi comparam pe cei din Big 3, dincolo de criteriul numărului de Grand Slam-uri: Djokovic n-avea aur la Olimpiadă, ca și Federer, care măcar avea la dublu, în timp ce Nadal n-avea niciun turneu al campionilor. Cum ar veni, fiecare n-avea câte ceva. Ei, acum Djokovic are. Career Golden Slam se cheamă (sau Career Super Slam). Nimeni din tenisul masculin nu este mai sus, cel mult tot acolo, dar pierd la celelalte criterii (Nadal, Agassi). La feminin, unica Steffi Graf are Golden Slam, care înseamnă toate cele 4 turnee de GS și aur la Olimpiadă... în același an (1988)! În ce-l privește pe Djokovic, s-ar putea putea retrage azi, tot ar fi cel mai titrat tenisman din toate timpurile, cu cele 24 de turnee de Grand Slam ale lui, doar că... 25 sună mai bine! E mai rotund, e un sfert de sută și... ar fi mai mult decât Margaret Court! Deși n-aș risca un pariu pe așa ceva, cu Djokovic nu știi niciodată. Totuși, înclin să cred că acesta a fost cântecul său de lebădă în ceea ce privește turneele majore. Judecați dumneavoastră: în acest an, 2024, până la Olimpiadă, Novak Djokovic nu câștigase niciun titlu (mare sau mic, n-are importanță) și, mai ales, nu avea meci câștigat în fața unui jucător de Top 10 ATP! Este o grozăvie această statistică, dacă mai adăugăm și operația de la genunchi, aveam în față un jucător aflat pe tobogan, la final de carieră. Dar parcă Djokovic a făcut un târg, dând totul pentru această medalie din cel mai prețios metal, câștigată sub steagul Serbiei. Erou național, ca și cum n-ar fi fost până acum... S-a văzut și din încleștarea din finală că miza era mai mare ca de obicei, poate mai mare decât oricând. Era ultima șansă pentru sârb, așa că a pus în joc toate armele și toate resursele fizice și mentale. Părea mai bun, ”mai invincibil” ca niciodată. Alcaraz n-a jucat rău, dimpotrivă, a avut cu o lovitură câștigătoare mai mult decât neforțatele (34 la 33), în timp ce Djokovic a fost... ”slab”, 17-25! Iată ce înșelătoare poate fi statistica în tenis! Cei doi nu și-au pierdut serviciul, un bun indiciu de soliditate în joc. Dar ce a făcut diferența? Culmea, suprafața mai lentă i-a convenit sârbului, se putea juca mai așezat, mai bătrânește. Apoi, aș trece dincolo de cifre și de considerații tehnico-tactice: diferența s-a făcut la nivel mental. Mesajul lui Djokovic a fost că e în stare să moară de gât cu adversarul (luați-o ca metaforă) decât să părăsească terenul învins. A devenit evident de la acele mingi de break la 4-4 în primul set, salvate eroic de Djokovic, care a fost mai crud ca războinic, în timp ce Alcaraz a fost mai crud ca vârstă. Deși aș spune că în prezent spaniolul e mai bun, a gestionat mai prost emoția de a juca sub culorile țării, mai degrabă factor inhibitor, în timp ce pentru sârb a funcționat ca o armură. Dar consumul nervos a fost enorm pentru amândoi, lacrimile neputând fi stăpânite la final, Djokovic imediat după meci, Alcaraz la interviu. De la Olimpiada 2024 vom rămâne cu amintirea unuia dintre cele mai competitive meciuri din istoria tenisului.