Doru POPOVICI

Numai cei în vârstă îşi pot aminti serialul TV american din anii '60, care purta același titlu cu cel de astăzi al rubricii. În ciuda faptului că se baza pe un roman de Faulkner, şi că s-a difuzat şi în Anglia, şi în România, n-a avut un succes nemaipomenit, aşa că după 26 de episoade, producătorii au renunţat la el. Nu ştiu câte episoade de mare dramatism ni se vor derula pe ecranele televizoarelor pe durata Jocurilor Olimpice, dar după nici o săptămână de la deschidere, eu deja mă simt vlăguit, stors cao lămâie, de toate momentele în care am tremurat alături de sportivii noştri, în care am suferit până la ultimii milimetri de bazin sau de lac, ultimii pumni, ultimele mingi de ping pong sau săgeţi de la tir cu arcul. Nu mai vorbesc de ratările de la gimnastică, din concursul pe echipe, unde tensiunea era insuportabilă, ba şi amplificată de 4 ori la fiecare aparat, adică la fiecare intrare în concurs a fiecărei gimnaste de-ale noastre. Scriu acest articol cu câteva ore înaintea finalei de înot la 100 m liber, unde mi se pare nedrept să-l încărcăm pe copiluţul ăsta, care deja ne-a adus fericirea în fiecare casă unde e un televizor, cu apăsarea victoriei pe care există destui care o văd obligatorie! Poooftiiimmm!? Toţi ăia care au asemenea aşteptări înseamnă, vă spun sigur, că n-au făcut un minut de sport în viaţa lor. Păi după ce şi-a îndeplinit visul şi a făcut istorie în ape (prima noastră medalie olimpică la înot masculin - ba încă şi supremă, de aur!), n-o fi având omuleţul ăsta de 19 ani dreptul la propria-i relaxare!? Ar fi grozav să vină şi a doua medalie de aur, dar dacă nu vine, înseamnă că trebuie să-l iubim mai puţin sau deloc!? Să-l mustrăm că nu a murit în bazin? Poate n-aţi fost atenţi: el chiar a murit (noroc că a şi reînviat mereu!) în fiecare din cursele de 100 şi de 200 de metri. Traversăm cea mai lungă varăfierbinte de când ne ştim, iar dacă nu vom muri de căldură cu toţii e şi datorită lui David, care ne-a răcorit, murind el câte puţin şi pentru fiecare dintre noi.