Gabriel MANȚĂ

Multă lume o voia acasă pe Anglia, exasperată de contaminarea cu stilul City și mai nou Arsenal. Am ajuns să ne lipsească stilul ăla englezesc tradițional, tare și după ea. Deloc rafinat, dar măcar nu adormeai, precum suporterul ăla din Albion a cărui poză circulă de câteva zile pe rețele. Iar Slovacia, partenera noastră de grupă (cum spuneam, bine că nu ne-a fost pe deplin adversară!) era cât pe ce să îndeplinească acest ”coming home”, numai că fotbalul e uneori un sport pervers. Dacă Zaccagni reușise la ultima fază cel mai frumos gol al Italiei la acest turneu, de ce nu l-ar fi inventat Bellingham pe cel mai frumos al turneului, tot la ultima fază?! Ce foarfecă, ce jucător, în ce moment, câtă încărcătură! Pentru că tot a început Wimbledonul (mai bine nu începea pentru Begu și Cârstea!), aș face o analogie cu tenisul: dacă tot au salvat o minge de meci, englezii pot spera la trofeu...

Din cale afară de plictisitor meciul vorbitorilor de limbă franceză, Franța - Belgia, decis iarăși cu un autogol decisiv în favoarea vorbitorilor originali, astfel că trec repede la Portugalia - Slovenia, meciul atât de dorit de lusitani încât era să le iasă pe nas. Cinste slovenilor pentru cum au luptat, ar fi meritat cu prisosință să treacă mai departe, dar fotbalul a fost iarăși așa cum l-am descris mai sus. Puțin a lipsit ca la greșeala aia a lui Pepe, acesta să se ia de mână cu Ronaldo și să plece împreună la pensie. Și doar reușise selecționerul ăla bătrân și înțelept să scoată naționala de sub influența asta de dictator sentimental, dar uite că a venit unul nou și a luat-o de la capăt. De data asta providența a purtat numele portarului Diogo Costa, pe care colegii nu l-au ajutat să devină un nou Duckadam, așa cum l-au ”ajutat” pe al nostru Boloni și Majearu.

Am păstrat loc de câteva fraze și pentru meciul nostru... Ce bine am început, dar după iureșul de voință am luat gol la o jumătate de ocazie. Trebuie spus, oricât rezonăm cu povestea devenirii lui Niță, că aia era mingea lui. Apoi a intervenit și selecționerul cu o soluție fantezistă la accidentarea lui Mogoș, Racovițan fiind forțat aiurea la un astfel de meci. La gafa aia de pe linia de fund probabil că ne-a protejat preotul, știți ce zic. Mai bine ne proteja de alegeri greșite. Iar din păcate repriza a doua a luat-o pe drumul cunoscut din meciul cu Belgia, familiar și pentru vecinii lor. Rămânem cu mobilizarea exemplară a diasporei, dar și a noastră, din nevoia disperată de a crede în ceva. Iar echipa națională ne-a iluzionat cu primul meci, din care ne-am tot hrănit până la final.