Doru POPOVICI

Am apucat să trăim şi acest moment, la care aproape nu mai speram să putem ajunge vreodată: acela al unui joc decisiv, care pe care, la finalul căruia echipa reprezentativă a României are şansa de a ajunge din nou, după 8 ani, la un turneu final al Campionatului European. Faptul că am ajuns până în acest punct nu este nicidecum rodul vreunor prestaţii memorabile sau măcar al unui joc frumos, spectaculos, atrăgător, ci al unui lanţ cu adevărat excepţional de întâmplări favorabile, al unei înlănţuiri de rezultate favorabile nouă, contracandidatele la calificare având grijă să se împiedice de fiecare dată când noi aveam nevoie. Sigur că norocul face parte din joc, însă nu e cazul să apelăm la celebra zicală că "norocul îi ajută pe cei curajoşi", fiindcă în cazul nostru norocul i-a ajutat pe căcănari. Ne aflăm așadar în fața meciului în care şi un rezultat de egalitate echivalează cu o victorie enormă. Numai că, pe lângă toate spaimele de până acum, legate doar de jocul de tot râsul al reprezentativei noastre, de această datăintervine şi factorul psihic, de care mă tem cel mai mult când e vorba de sportivi români în general. A juca la meci egal echivalează cu o sinucidere: sunt convins că asta ar aduce o înfrângere sigură. De aceea, pentru a obţine măcar egalul izbăvitor, e obligatoriu să jucăm la victorie. Se pare că lui Edward i-a ordonat tac'su (că doar n-oţi bănui că are atâta minte!) să joace ofensiv, astfel că va începe meciul cu Ianis Hagi în teren. Ăsta chiar pare un licăr de speranţă. Nu cred că vom bate, dar mă rog la Dumnezeu să obţinem egalul salvator. Nu mă bazez pe joc, ci pe baftaporcească a familiei Iordănescu. Hai România!