Doru POPOVICI

Mie, drept să vă spun, cel mai mult și mai mult mi-a plăcut spre sfârșit, când mai erau vreo 3 minute de panaramă, iar pe un stadion din Europa, una din etern marile favorite, Spania, reușise în sfârșit să deschidă scorul, în minutul 73, contra Scoției. Unul din amorțiții de la microfon, la fel de amorțit caamorțiții de pe teren, ba și împiedicat în limba românăașa cum se împiedicau de minge împiedicații din iarbă, s-a trezit să grohăie: "Poate reușim și noi să înscriem, așa cum a făcut și Spania contra Scoției". Ar fi fost minunat, splendid, încântător (că nu-mi mai ajung pleonasmele!), numai că singura chestie care ne-a împiedicat e că România nu e Spania! Că fotbaliștii spanioli sunt chiar fotbaliști, în timp ce tolomacii ăștia îmbrăcați în galben nu te fac decât să regreți vremurile când le ziceai "loseri" ălora din generația lui Mutu, dar care, pe lângă neisprăviții ăștia de azi, par să fi fost de-a dreptul geniali. E de-a dreptul neverosimil să vezi cum unu' care e presupusul "creier" al echipei nu e în stare să facă măcar un dribling cât e meciul de lung, dăabsolut toate pasele la primul jucător de lângă el, iar când să șuteze de la 18 metri o face cu... latul! Ba încă și ăsta pus strâmb pe bășică, încât "obiectul" se duce dracului la vreo 8 metri de poartă, și la tot atâția altitudine! N-am văzut măcar un singur șut de fotbalist adevărat, așa cum a tras unu' din Belarus la un contraatac din reprizaa doua, când iarăși ne-a salvat amărâtul ăla din poartă, că fără el o furam! Iar declarațiile post-traumatice au atins sublimul. Cea mai mișto a fost a ăluia care ne-a anunțat că mergem să batem Israelul la el acasă (sau unde-o fi..) în ultimul meci și că suntem ca și calificați. Am simțit nevoia să-l salut cu respect pe flăcăul ăla. Precum și pe tot neamul lui, până la rudele de gradul III, inclusiv!