Doru POPOVICI

Am îmbătrânit tot auzind din unele surse oficiale că "urmează un meci decisiv", timp în care alte surse, tot oficiale, atacăvarianta cealaltă, cum că "este un meci important, dar în niciun caz decisiv", fiindcă şi dacă nu îl câştigăm... iar aici vin toate sintagmele alea învăţate pe de rost şi care stârnesc, la oamenii normali, voma: "pierdem doar o bătălie, dar nu şi războiul" ori "matematic încă ne putem califica" (ăştia, repetenţii pământului, pentru care matematica este la fel de străină ca limba română, cred că 0,014% şanse înseamnă chiar şanse!) sau "poate că de data asta jocul rezultatelor va fi departea noastră". Hai,spuneţi drept, de câte mii de ori aţi auzit toate tâmpeniile astea, mai ales în ultimul sfert de veac, de la ultima noastră prezențăla un Campionat Mondial, cea din 1998?

Acum, după nenumărate campanii în care toţi nechemaţii au fost... chemaţi să conducă Naţionala, ultimul dintre ei, ăsta de-l cheamă cape tac-su, are ocazia aproape neverosimilă de a duce România la un turneu final european. În fond, înainte de a fi moştenit câte ceva din ştiinţa de a conduce o echipă reprezentativă, ăsta micu' pare să fi moştenit legendara baftă a ăluia bătrân (fără ca măcar să frece mătănii cât e meciul de lung!), astfel încât dincolo de o tragere la sorţi mai mult decât favorabilă, mai are parte şi de o conjunctură halucinantă: cu Belarus, în loc să jucăm în deplasare, jucăm pe teren neutru (diseară, la Budapesta!) pe considerente de război, iar meciul cu Israel, de lună viitoare, mai mult ca sigur că îl vom juca tot pe teren neutru (probabil în Malta) din cauza altui război. Până acum, ştiam că încă de pe vremea haiducilor, "codru-i frate cu românul". Dar n-am bănuit niciodată că războiu-i frate cu Edi Iordănescu!