Doru POPOVICI

Până să înceapă cupele europene, adică astăzi, mi-a mai rămas spaţiu pentru un alt sport care ştiţi că îmi place enorm şi pe care îl urmăresc de câteva zeci de ani: snooker. Când l-am îndrăgit, cel care m-a atras a fost Steve Davies, un jucător calm, aşezat, autor însă al unor lovituri absolut magice. De altfel, a devenit campion mondial de 6 ori, depăşit doar de Ronnie O'Sullivan şi de Stephen Hendry, cu câte 7 titluri. Apoi, simultan cu evoluţia colosală a lui Ronnie, am devenit fan pe viaţă al acestuia, indiferent ce nume noi vor mai apărea el rămânând pentru mine ceea ce au fost Federer în tenis sau Dobrin în fotbal, adică artiştii perfecţi. Am fost alături de Ronnie la toate triumfurile lui din ultimii vreo 30 de ani, dar şi la nenumăratele eşecuri, la meciurile pierdute în aşa hal încât îţi venea să spargi televizorul. Am fost fericit când a câştigat titlul mondial cu numărul 7 şi îl aştept cu încredere şi cu speranţă pe al 8-lea, fiindcă aşa ar fi normal, cacel mai bun din istoria jocului să rămână singur în vârful ierarhiei, indiferent de ce clasament vorbim. Apropo: cu break-urile de peste 100 de puncte de la Shanghai, a urcat numărul acestora până la 1210, ceea ce e de domeniul fantasticului. Anul acesta, la Campionatul Mondial, când speram la al 8-lea trofeu, în sferturi de finală l-a bătut Luca Brecel, belgianul care a şi câştigat titlul. Mă gândeam că Ronnie, de supărare, ar putea să se retragă definitiv, mai ales că de atunci, din luna mai, n-a mai jucat deloc, acuzând o problemă medicală la braţul drept. În plus, a declarat că nu mai are aceeaşi bucurie de a juca, aşa cum era la început, acum 40 de ani. Dar săptămâna trecută, la Shanghai, Ronnie a înviat de-a dreptul, bătându-i pe rând pe Higgins, pe Selby, iar în finala chiar pe Luca Brecel. Sunt convins că titlul mondial îl aşteaptă, şi cred că aşteptarea va dura doar până în mai 2024. Go Ronnie!