Cât timp vom trăi noi, cei care am prins în direct atât evoluţiile excepţionale ale lui Hagi şi ale Naţionalei în care juca şi el, alături de alţi fotbalişti cu adevărat remarcabili, cât şi istericalele sale, altfel pe deplin justificate, dintr-un moment tensionat al carierei sale, ne vom aminti de acel moment în care ne atenţionape toţi cei interesaţi că urmează ani de secetă gravă pentru fotbalul românesc şi că în loc să-l criticăm pe el, am face mai bine să-i facem statuie! A devenit ținta altor critici, a unui lanţ nesfârşit de miştocăreli, a fost acuzat de infatuare şi chiar de tupeu nemăsurat. Ce a urmat i-a confirmat cu vârf şi îndesat premoniţiile, iar faptul că nu i-a făcut nimeni statuie până astăzi este de fapt dovada nesimţirii noastre, nu a lui, deoarece nu ştim să aducem elogiul cuvenit adevăratelor valori decât, eventual, după ce dau colţul. Vă reamintesc (iar celor tineri le comunic probabil în premieră) că unui fotbalist român i s-a făcut statuie în timpul vieţii: este vorba de Dembrovschi, desemnat la turneul final al C.M. din 1970 drept cel mai bun fotbalist român, mexicanii făcând câte o statuie câte unui fotbalist din fiecare echipă participantă. Mai rămâne de discutat doar amănuntul că statuie i-au făcut nu românii, ci mexicanii! Între timp, ne-am mai domolit şi noi cu criticile la adresa lui Gică Hagi şi mulţi chiar credem că ar merita statuie. Încă mai mult, eu cred că mai mulţi fotbalişti ar merita să li se facă statui. Se poate face chiar un fel de parc tematic plin cu statui, pe modelul ăluia din Târgu Jiu, deşi pare blasfemie. În acest parc ipotetic ar fi loc şi pentru statuia nesimţirii (un grup statuar colectiv, cu convocaţii la Naţională), şi pentru cea a incompetenţei (fie Edward, fie Burleanu ori Stoichiţă, fie... oricare din conducerea FRF), a indolenţei (bătaie mare între Stanciu, Chichireş, Sorescu, Puşcaş), în fine, avem candidaţi pentru statui de să se mire chiar şi Hagi. Mai rămâne de ales materialul din care să le facem. Cel la care mă gândesc eu nu e auriu, ci maro.