Doru POPOVICI

Mai e foarte puţin şi se împlineşte anul de când Simona Halep este ţinută pe tuşă dintr-un motiv de neînţeles pentru orice om normal care are măcar un neuron funcţional. Când a explodat ştirea suspendării ei, tocmai se apropia ultimul turneu de Grand Slam al sezonului precedent, cel de la Flushing Meadows. Bănuiesc că aţi socotit şi dumneavoastră la fel: din actualul sezon, s-au dus deja 3 din cele 4 turnee de Grand Slam, a mai rămas de disputat unul singur, aşadar este aproape un an de când Simona este într-un stand by absolut inexplicabil. Nu cunosc regulile după care funcţionează acest mecanism conceput în principiu pentru casportul în general să devină, vorba reclamei, mai curat, mai uscat! Numai că între principiile pe baza cărora a fost creat şi realitatea din acest caz concret diferenţele sunt parcă încă mai mari decât cele dintre declaraţiile politicienilor în campaniile electorale şi transpunerea acestora în viaţa de zi cu zi. Cum poţi pretinde sportivilor curăţenie fizică şi evident morală, din moment ce tu, ditamai instanţade judecată a faptelor presupus frauduloase,îţi baţi joc un an întreg de unul dintrecei mai mari sportivi ai lumii? Simona Halep poate fi vinovată sau nu. Începe deja să nu mai aibă importanţă. Însă cu ce drept o face şomeră o asemenea instanţă, dacă într-un an întreg nu a putut să întocmească ceea ce în termeni juridici ar fi rechizitoriul? Pe ce fel de probe se bazează această suspendare? Şi cum mă-sa de a fost nevoie de atâtea şi atâtea amânări, inclusiv asta de acum două luni când, după interogatoriul de la Londra, ni s-a spus că gata, într-o săptămână avem verdictul? Iar de atunci au mai trecut încă două luni! Cândva, pe la începutul acestei poveşti horror, am scris chiar aici căSimona, disperată, ar fi putut lua ceva hapuri. Acum însă, şi dacă ne-ar zice că Halep pocneşte de cât doping are în ea, să-i mai creadă naiba... şi mamele lor de apărători ai moralităţii în sport, de fapt doar nişte nesimţiţi!