Doru POPOVICI

Am mai traversat această experienţă şi în cursul anului trecut, când Festivalul de Blues de la Brezoi m-a ţinut în munţi tot o săptămână, timp în care mi-am dat seama că există viaţă şi fără fotbal, tenis, Formula 1. Chiar dacă de această dată cazarea mi-a asigurat şi un televizor la care în principiu aş fi putut urmări măcar rezumatele, dacă nu transmisiile live, totuşi nu am făcut-o prea des, dintr-un motiv pe care orice iubitor de sport îl înţelege: când urmăreşti o competiţie în direct, te implici emoţional, suferi, te bucuri, traversezi toate sentimentele posibile. Când vezi înregistrarea, în principiu ştii şi deznodământul, că doar nu era să rabzi ore în şir fără să te interesezi ce au făcut ăia cu care ţii, aşa că senzaţia trăită e similară cu a mânca o ciorbă de burtă la conservă, în loc de aia proaspătă şi fierbinte pe care ţi-o aduce ospătarul. Să nu credeţi totuşi că în timpul celor 27 de concerte pe care le-am urmărit de marţea trecută până duminică nu am accesat şi site-urile de sport, pentru a afla fie ce bătaie umilitoare a luat Farul de la unii care totuşi au bătut-o pe Real Madrid, ba încă şi în deplasare, cu nici doi ani în urmă, fie că Lewis Hamilton a câştigat şi el un pole-position după nu mai ştiu câte mii de ani... În rest, ceea ce dădeau la capetele de jurnale de ştiri cele câteva televiziuni care au şi sport în grilămi-a fost absolut îndestulător. Am evitat astfel să mai văd hoţii cu fluier şi steag, să aud lătrăii comentându-i pe împiedicaţii care ar trebui alungaţi de pe gazoane, pentru că sunt doar nişte paraziţi, să-i înjur pe nesimţiţii de la antidoping care continuăsă o umilească pe Halep, să sufăr văzând că Hami pierde şi când pleacă din pole-position etc. Pot spune că m-am dezintoxicat pe deplin, cu ajutorul doamnelor Beth Hart şi Ana Popovic ori al domnilor Walter Trout, Vali Răcilăşi Hanno Hoefer. Revenit acasă, m-au reintoxicat FC Botoşani, cretinii care-l înjurăpe David Popovici şi, mai mult decât orice, toxina numită Șumudică.