Locul 1, locul 2, locul 3 – așa arăta atacul naționalei noastre de tineret la debutul campionatului european (pe care îl găzduim în tandem cu Georgia, nu cu Armenia, cum din fragilă aducere aminte am scris data trecută, mii de scuze), contra echipei similare a Spaniei. Adică trioul Louis Munteanu – Octavian Popescu – Daniel Bîrligea, enumerați după locul pe care echipele lor de proveniență au terminat campionatul intern. Am putea spune că pe hârtie arăta bine. Iar căpitan era numitul Racovițan, de unde altundeva decât de la... Rakow?! Adică de la locul 1 din Polonia! Ce putea fi mai bine, exceptând faptul că Polonia mare tocmai fusese bătută de Moldova... Ei bine, aceștia de mai sus, precum și alții destul de bine plasați și ei, cum ar fi Alexi Pitu de la Bordeaux, aproape că n-au existat în fața unor fotbaliști spanioli aureolați cu multiple titluri internaționale pe la categorii mai mici de vârstă. Raportul posesiei a fost jenant, 20% - 80%, nu prea mai vezi așa ceva între echipe de jucători profesioniști, fie ele de club sau naționale. Iar România juca acasă, publicul dând un semnal neașteptat de solidaritate cu fotbalul juvenil, doritor să creadă în cineva, în ceva, să-și susțină reprezentanții, așa cum solicita ardent Mihăilă, absent marți seară de pe gazon din motive pe care mai bine le trecem sub tăcere, un fel de ghinion de neșansă. Circulația în zona Ghencea a fost ca pe vremea marilor meciuri, dar e drept că se și lucrează la infrastructură (de prea multă vreme, dar asta e altă problemă). Degeaba, judecând după statistici, dar și după aspectul jocului, parcă Spania juca acasă, așa de pregnant a fost dezechilibrul. Care să fie explicația? Se insinuase în mintea noastră ideea că la tineret suntem buni, facem față pentru că e mai mult talent decât rigoare? Nu știu răspunsul, doar speculez. Deocamdată e primul meci și ne putem consola cu gândul că Spania era oricum favorită, poate chiar principală. Ajung astfel la vorba lui Ioanițoaia, lucru mare: de la meciul următor nu prea mai avem loc de întors.