Doru POPOVICI

Vă mărturisesc că deși s-a încheiat și a doua ediție a Ligii Națiunilor, tot n-am priceput nimic din ce înseamnă ea în peisajul fotbalistic. Nu i-am înțeles rațiunea apariției, nu-i înțeleg nici sistemul de ierarhizare, nu văd nici de ce ar fi un fel de turneu suplimentar de calificare pentru competiții mai breze. Ne-a oferit însă un turneu final copiat din handbal sau volei, un "final four" în care am urmărit 4 partide frumoase, spectaculoase, unele chiar și dramatice, numai bune de privit vara, pe înserat sau noaptea, eventual și cu niște bere la îndemână. Deși miza competiției este mai degrabă una simbolică sau legată de orgolii naționale (ori individuale, ale celor prezenți în acest turneu final) totuși bucuria victoriei a fost enormă la spaniolii care s-au încoronat și cu acest trofeu, iar tristețea învinșilor (Croația) comparabilă doar tot cu a lor, când au ratat titlul la Mondialele din Rusia. Am văzut partide cu prelungiri, am văzut o Olandă, țara gazdă, umilită de Croația chiar în meciul de deschidere, când olandezii încă visau trofeul, o Italia exactă și organizată cum o știam, dar ușor inferioară în semifinala contra Spaniei, care a arătat o fantezie și o poftă de joc peste cât o bănuiam capabilă la finalul unui sezon care numai ușor nu e acolo. Aceleași argumente le-a avut Spania și în finala contra Croației, în care jucătorii ei au fost mai vioi decât croații, conduși de un Luka Modric revigorat caîn basme la cei 38 de ani. Am ținut cu el, și deci cu ei, pe baza iubirii pentru Real Madrid. Faptul că au pierdut totuși nu m-a îndurerat prea tare, mai ales că golul victoriei Spaniei l-a înscris tot un jucător al Real-ului, Carvajal. S-a încheiat așadar Liga Națiunilor, o competiție mai populară la ceilalți decât la noi. Națiunea românăare propria ei ligă: Superliga îi zice. Parcă la mișto, nu?