Doru POPOVICI

Încă de pe vremea când Ilie Năstase juca prima sa finală la Wimbledon, în 1972, împotriva lui Stan Smith, iar România juca tot în anii aceia finale de Cupă Davis, trei la număr, m-am îndrăgostit şi de tenis, astfel încât de-a lungul jumătăţii de veac şi ceva care a trecut de atunci, am urmărit sute de turnee, poate mii, şi absolut toate turneele de grand slam. Foarte mult timp, practic în permanenţă până acum vreun an, am fost şi implicat emoţional, întrucât mai mereu am avut şi noi jucători care se băteau pentru trofee, chiar şi pentru cele mai importante. Să nu-l uităm pe Andrei Pavel şi trofeele sale la dublu şi dublu mixt, şi mai ales să n-o uităm pe Simona Halep, cea care ne-a readus tensiunea firească a marilor dispute. Totuşi, în afară de aceste vârfuri ale generaţiilor lor, nu ne putem lăuda nici cu mulţi alţii, şi implicit nici cu puhoaie de trofee. Aşa cum i-a fost cariera(poate o ajută Domnul să mai dureze o vreme!), cu multe căderi, dar şi cu surprize dintre cele mai plăcute, Simona ne-a ţinut în priză mai bine de un deceniu, timp în care colegele ei de generaţie au rămas mereu în umbra ei. În ciuda faptului că ea a devenit idolul multor fetiţe şi că peste tot au răsărit terenuri şi antrenori de tenis, marile performanțe nu s-au arătat. Chiar dacă la un moment dat aveam şi câte 6-7 jucătoare pătrunse pe tabloul principal, niciodată acestea n-au contat cu adevărat în lupta pentru titlurile de grand slam... şi de fapt nici în cele mai mici, puţinele titluri câştigate fiind mai degrabă nişte întâmplări. Acum, la Roland Garros, din 4 românce, una singură s-a dus până în turul al treilea. Două sunt cam pe final de carieră, două mai tinerele. Dar ce joacă ele n-are legătură cu marea performanţă, ci mai degrabă cu petrecerile de weekend.