Zilele de vineri nu vor mai fi la fel în Gazeta Sporturilor. Deja nu mai erau de ceva vreme, dar speranță tot mai aveam. A trecut dincolo cel care ”a vrut să fie gazetar sportiv și a fost”. Deja știți cu toții despre cine este vorba. Spre deosebire de alții, care au scris ieri în atât de multe nuanțe de frumos, nu l-am cunoscut pe Radu Cosașu. N-aș fi avut cum, de unde, dar nu-i bai, l-am citit. Vi se pare că e puțin lucru? Nu e deloc puțin. Radu Cosașu, gazetarul de sport, se citea altfel. Nu degeaba a consacrat expresia ”extremist de centru”. Eu am reținut alta, deși se revendica manchesterist: nu țin cu echipe, țin cu oameni. Asta începusem să fac și eu după prima tinerețe, să țin cu oameni, ceea ce era greu de înțeles de ceilalți cu care împărțisem pasiuni fotbalistice. Dar apoi am citit-o undeva, la Radu Cosașu, și am știut că e bine. Nu mai știu nici când am aflat, într-un târziu, prin anii ’90, că el semna Cronica lui Belphegor din Informația, ziarul care apărea la amiază pe vremea lui Ceaușescu, iar apoi și-a schimbat numele în Libertatea. Eram puștan pe atunci, de unde să fi știut eu cine era Belphegor? Dar apoi m-am bucurat, ia uite ce chestie, el era... Cred că Ioan Chirilă și Radu Cosașu au influențat presa sportivă ca nimeni alții, deopotrivă multe destine de copii din vremea comunismului, care au îmbrățișat apoi această meserie. Deși Radu Cosașu era un scriitor prolific și aparte, faima gazetarului sportiv o întrecea pe cea de scriitor, dar asta nu părea a-l deranja defel. Am constatat și eu că mulți nici n-au auzit de vreo carte sau două din cele scrise de el, necum să le fi citit. Andrei Crăciun observa că n-a fost tradus niciodată și nici învățat la școală, o anomalie inexplicabilă. Practic, norocoși cei care iubeau fotbalul, sportul, așa au aflat mai întâi de cronicar, abia apoi de scriitor. E bine și așa, e bine să-l citim și acum. Poate mai ales acum. Gazetarul sportiv a fost, scriitorul rămâne.