Gabriel MANȚĂ

Printre atâtea meciuri elitiste de fotbal, aș dezveli un pic de tenis, că am rămas impresionat de... tiqui-taca Barcelona! Adică de Carlos Alcaraz în turneul de 500 de puncte de la Barcelona. Nu e chiar cea mai bună comparație, căci tiqui-taca ăla de la fotbal nu inspira forță, exponentul ei mi se părea Iniesta. Aici, pe zgură, Alcaraz completează bagajul tehnic aproape complet șlefuit, deja, la vârsta lui (n-o vom putea repeta de suficiente ori, va înceta de la sine doar când se vor adăuga suficienți ani pentru maturizare), cu senzația aceea de forță suplă cu care Ahile supunea forța brută. Cândva, când abia începuse să-l ia lumea în seamă, Carlito a surprins pe toată lumea când s-a comparat cu Federer, nu cu Nadal. El, un zgurist! Dar avea dreptate, pe lângă anduranța și voința tipice lui Nadal, vedem la el dorința de a câștiga punctele spectaculos, nu de a le câștiga oricum. Se complică, riscă, dar ăsta e jocul care-i place. Și care place și spectatorilor. Nici comparația cu Federer nu merge până la capăt, căci Roger părea că joacă fără efort, că levitează pe teren, în timp ce capacitatea lui Alcaraz de a acoperi terenul aduce mai degrabă cu cea a lui Djokovic. Și iată cum noua senzație a tenisului pare că îngemănează calități ale tuturor celor trei corifei! Un semn de întrebare planează totuși din cauza deselor sale accidentări. Nu cumva supralicitează? Nu cumva prețul e prea mare? N-ar trebui oare să fie mai reținut în unele meciuri care se pot câștiga și din rutină? Aș fi curios cum arată antrenamentele sale, cum își dozează intensitatea.

Nu știu ce va fi făcut aseară cu Davidovici-Fokina, dar meciul cu Bautista, un zgurist prin excelență, a fost o încântare. Bautista a avut replică, a ajuns la scurte imposibile, a pus și el unele antologice, la care Alcaraz ajungea la rândul lui. Iar venirile alea la fileu... Abia aștept să-l văd nu la Roland Garros, ci la Wimbledon!