Doru POPOVICI

Vă fac o mărturisire: iniţial scrisesem cu totul altceva, şi chiar începuse să-mi pară rău. Numai că un accident tehnic a făcut ca articolul iniţial să dispară în neant, astfel încât, dacă tot trebuie să rescriu, atunci măcar să fac ceea ce trebuia, adică să îi aduc elogiul pe deplin meritat Soranei Cîrstea, cea care ne aduce aproape zi de zi nu doar bucuria victoriei, ci momente de reală încântare prin jocul său care este absolut superb. Mi s-a întâmplat să pot urmări absolut toate partidele ei din parcursul nord-american, iar acum, în momentele când (re)scriu această rubrică, mai sunt doar două ore până la semifinala în care Sorana se întâlneşte pentru a 11-a oară în cariera cu cehoaica Petra Kvitova, câştigătoare de două ori a unor turnee de Grand Slam. Până acum, Kvitova conduce cu 6-4, dar pariez cu dv că în momentul în care veţi citi acest articol scorul va fi 6-5. Nu mi s-a întâmplat de foarte mulţi ani ca atunci când joacă o româncă să nu simt ghimpi în inimă, aşa cum constat acum, urmărind turneul de la Miami: n-am avut absolut nicio emoţie la meciurile Soranei, nici măcar cu Sabalenka. Sorana degaja o atât de mare siguranţă în joc şi etalează un psihic de oţel, de parcă în pielea ei s-ar fi strecurat o cu totul altă fiinţă decât aia care urlaca apucata la propria-i echipă, certatăcă de ce n-o susţine cât şi-ar fi dorit! Transformarea Soranei ține de miraculos, iar eu cred din străfundul fiinţei mele că miracolul se va finaliza cu cea mai mare victorie din cariera atât de ezitantă până acum a Soranei. Iar dacă n-o fi să fie, eu oricum mă declar fericit de ce am văzut până acum. Hai Sorana!