Doru POPOVICI

Slavă Domnului că de când puşcăriile s-au umplut cu traficanţii de fotbaliști porecliţi "impresari" sau (gura păcătosului!?) "procuratori", cum îşi ziceau ăia din neamul fraţilor Becali, ne-am mai domolit şi noi cu campaniile de iarnă în care ăştia lansau bombele, iar presa "punea botul", amplificând golănia conform căreia nu ştiu câte echipe de primămărime de pe continent erau înnebunite să achiziţioneze fotbalişti români. Evident că fenomenul nu s-a mai produs după retragerea "generaţiei de aur", în ultimii vreo 25 de ani doar vreo 2-3 fotbalişti români mai ajungând pe la echipe de top (Mutu, Tătărușanu, Ştefan Radu şi cam atât). Discuţia este complexă şi include nenumărate aspecte, de la aptitudini, talent, tenacitate, seriozitate, până la educaţia formală şi la spaţiul cultural (ea însăşi o noţiune de o complexitate extremă). Mi-a venit să scriu acest comentariu în timp ce urmăream la Digi Sport un interviu cu Sol Campbell, celebrul fotbalist englez, coleg în anume vremuri cu Ilie Dumitrescu şi cu Gică Popescu, la Tottenham, unde a jucat vreo 10 ani. Toţi cei din studio au căzut de-a dreptul în extaz ascultându-l pe fotbalistul ăla care vorbea atât de natural, de relaxat şi dezinvolt, cu un vocabular admirabil, cu o mimică şi o gestică încântătoare şi ele. Pe scurt: i se citeau în fiecare vorbă şi gest educaţia şi bunele maniere. De aici, mi-au revenit în minte scrâşnetele pe care le auzim (printre mugete!) la aproape fiecare interviu cu fotbalistul român, alături de privirea limpede, lipsită de orice expresivitate. Exprimarea e la 99,99% dintre ei alcătuită din tipare, majoritatea de o imbecilitate perfectă, de tipul "punem capul în pământ", "nici ei n-au 4 picioare", "mergem înainte". Aceastăsărăcie mentală şi educaţionalăîi face perfect inadaptabili oriunde în lumea normală, cea în care maneaua ori nu există, ori e doar prilej de mişto. Nu te poţi adapta la rock când eşti "educat" printre "să moară dujmanii" şi "avem valoare d-aia mare".