Doru POPOVICI

Inutil să vă reamintesc că de când există bătălia în plan individual între Ronaldoşi Messi, şi implicit cea dintre echipele la care joacă fiecare din ei în anume perioadă, eu am fost mereu de partea lui Cristiano Ronaldo, şi în mod special în zilele când purta tricoul numărul 7 al Real-ului Madrid, echipa al cărei fan sunt din 1958. În mod logic, atât timp cât Leo Messi purta echipamentul Barcelonei, l-am duşmănit fără reţinere, cu predilecţie în zilele în care datorită lui Barcelona ne bătea sau câştiga trofee în dauna noastră. La proaspăt încheiatul Campionat Mondial, chiar mi-aş fi dorit o confruntare între cei doi, cu toate că era evident că la această ediţie e o diferenţă clară în favoarea Argentinei. Numai că CR7, cel puţin teoretic, ar fi putut răsturna calculele. La data disputării meciului dintre Argentina şi Arabia Saudită, pierdut de Argentina cu 1-2, mă aflam în Anglia. Englezii se bucurau mai mult decât mine, în virtutea duşmăniei străvechi dintre ei şi argentinieni. Iar eu, cafan al Braziliei, deja vedeam un parcurs către trofeu uşurat de ieşirea Argentinei încă din faza grupelor. Durata turneului fiind de o lună, în acest timp se pot întâmpla nenumărate răsturnări de situaţii, apariţii sau dispariţii de fotbalişti, intrare în formă sau pierderea ei totală etc. În această privinţă, Argentina şi-a administrat exemplar parcursul, evoluând mai bine de la un meci la altul şi atingând vârful de forma exact când trebuia. Franțaa fost mai constantă,dar evident şi mai liniară. Finalaa fost fenomenală, cu absolut toate ingredientele necesare pentru a deveni legendară. Aş zice, citând o persoană care nu e tocmai specialist în fotbal, că în timp ce la Argentina Messi era susţinut de mulţi jucători excepţionali, în frunte cu Di Maria (pentru mine el a fost elementul decisiv), la Franţa era doar M'Bappe. Strălucitor, genial, fabulos, dar totuşi singur. Da, Argentina a meritat pe deplin trofeul, iar Messi este fără îndoială eroul suprem. I se cuvine acest titlu mai mult decât oricărui altul.