Doru POPOVICI

Printre neologismele adoptate (fără să fi fost şi adaptate, că nici nu era cum, şi de fapt nici nu e nevoie) din limba engleză în ultima perioadă de timp se află şi "stand-up comedy", acel gen de artă dramatică în care actorii se adresează de pe o scenă (care poate fi amplasată oriunde, inclusiv în teatrele clasice, dar şi în baruri, în grădini, la colţul străzii etc.) şi la care publicul este cumva cooptat în spectacol, adesea fiind rugat să dea replici inedite actorilor prezenţi acolo. E o formă de umor oarecum de fusion, putând include şi muzică, jonglerii, coloană sonoră cu efecte, iluzionism, mă rog, fel de fel de chestii care stârnesc zâmbetul celor prezenţi la spectacol. Există actori specializaţi în acest gen, care de regulă stârnesc nu doar zâmbete, ci hohote enorme, uneori de nestăvilit minute bune. Bun, dar care-i legătura cu această rubrică?, s-ar putea întreba unii dintre dumneavoastră. Cum, care? Păi sunt ani de zile de când am căpătat şi eu o fixaţie (mă rog, ele sunt mai multe, dar de una e vorba în acest caz!), anume că toţi neisprăviţii care populează fotbalul românesc sunt nu patroni, preşedinţi de Federaţie şi Ligă, antrenori, arbitri şi, evident, fotbalişti. Nimic din toate astea. Ei sunt, absolut fără excepţie, actori de stand-up comedy. Mai ales dacă avem în vedere că în traducere asta ar însemna "comedie de-a-npicioarelea", ceea ce o înrudeşte cu fotbalul, care tot aşa se joacă (în principiu, fiindcă pot să vă dau şi nume de jucători români care se tăvălesc cât e meciul de lung, cerşind câte ceva, deci ei sunt cam "de-a-nfundulea"!). Ultimele două recitaluri de stand-up comedy au avut loc alaltăieri, în Conference League, unde nişte comici de la Cluj, conduşi de clovnul Petrescu, ne-au făcut să ne tăvălim de râs, în timp ce la Bucureşti o turmă de alţi comici îţi stârneau parcă mai degrabă mila decât râsul. De aia mă şi gândesc că poate am asistat la naşterea unui gen nou: stand-up tragedy!