Gabriel MANȚĂ

N-am nimerit-o la fete, unde o vedeam pe Garcia în ultimul act. Dar Jabeur a învățat să joace altceva, tare stânga-dreapta, de a uitat lovitura la care excela înainte, scurta. A fost aproape imposibil să-i facă punct cu scurta Igăi Swiatek. Nici noul stil n-a ajutat-o prea mult cu poloneza care domină circuitul feminin, nici măcar cât să ia set. Dar pentru tunisiancă rămâne un an de excepție, cu două finale de Grand Slam și ascensiune, dacă nu chiar escaladă, până pe locul secund în clasamentul WTA. Doar redactorul-șef de la secția română a Eurosportului, adică postul care transmite turneele de GS, o confundă cu Rîbakina, crezând că Jabeur era cea care înregistrase ”un succes fabulos pe iarba magică de la Wimbledon”! Ion Alexandru e cel care a comis-o, așa se întâmplă când specialiștii pe fotbal se simt datori să scrie pe tenis... Ceea ce se întâmplă chiar și acum, sub ochii dumneavoastră, cu ceva mai multă acuratețe, sper.

Cum vă sună asta: locul secund în clasament pierde a doua finală de Grand Slam a anului, de data asta în fața numărului 1? E despre Jabeur sau despre... Ruud? Așadar, dacă azi-noapte, în finala băieților, a bătut Alcaraz, se cheamă că Ruud a avut soarta lui Jabeur. Cert e că la US Open ambele finale s-au disputat între locurile 1 și 2 mondial, nici că se putea rețetă mai bună! Așadar semifinalele masculine au mers în direcția dorită și am avut inclusiv șefia mondială în joc. Le-am văzut pe ambele și pot spune că n-am prea avut emoții. După ce Ruud a câștigat primul set în urma acelui schimb monstruos de 55 de lovituri cu Khachanov, mi-a fost clar că o s-o scoată la capăt. Văzusem tot în direct acel raliu de 42 de lovituri dintre Djokovic și Nadal de acum câțiva ani, la Roland Garros, așa că am încercat imediat să aflu care e cel mai lung raliu de la Grand Slam-uri, ajungând astfel la un Simon-Monfils de la AO 2013, 71 de lovituri. Pe care l-am și vizionat, nu a fost nici pe departe atât de intens ca acesta. În cealaltă semifinală, deși s-a ajuns în scontatul set decisiv, Alcaraz a fost mereu în control cu un Tiafoe care putea să facă față doar când accesa peste 90% din tenisul său cel mai bun. Asta se întâmpla sporadic, în timp ce Alcaraz naviga constant la 80% sau peste. Dacă Ruud a găsit formula magică pentru a-l bate, atunci merită din plin tot ce i se întâmplă. Dar spaniolul e cel care are Factorul X.