În mod evident, echipele serioase (care au şi antrenori tot serioşi, ba şi plătiţi foarte bine, unii chiar mai mult decât jucătorii pe care îi pregătesc) au personalitate în joc, ceea ce este, indiscutabil, dovada competenţei celor care îi antrenează. Poţi recunoaşte după joc numeroase echipe dintre cele mari, iar unii dintre antrenorii despre care vorbesc aici au intrat în istoria fotbalului prin inovaţiile proprii aduse sistemului de joc. Este de neuitat prezenţa lui Helenio Herrera în fruntea lui Internazionale Milano, în anii '60, şi invenţia sa numită "catenaccio", sistemul tactic care a distrus ideea de spectacol fotbalistic, dar care a adus trofee prin ridicarea la nivel de "artă" (ptiu!) a apărării. Un deceniu mai târziu, s-a produs fenomenul invers: românul Ştefan Covaci, devenit antrenor (prin concurs!) la Ajax Amsterdam, a repus în drepturi atacanţii, echipa sapracticând un fel de iureş ofensiv năucitor. Mai sunt numeroşi antrenori ale căror amprente asupra echipelor au fost sau sunt vizibile, indiferent de ţara unde antrenează: Sir Alex Ferguson, Pep Guardiola, Jose Mourinho, Jurgen Klopp, ultimul mare performer fiind Zinedine Zidane, autor al unui record pe care nu cred că îl va mai egalavreun antrenor vreodată: câştigător de 3 ori la rând, cu Real Madrid, în 2016, 2017 şi 2018, al celui mai important trofeu din lume, Champions' League! Mi-a venit să scriu acest articol după ce am citit comentariul unui fost enorm atacant englez, Gary Lineker, după meciul Manchester City - Atletico Madrid, de alaltăieri. Zicea Gary că în urmă cu 10 ani ai fi putut paria pe viaţa ta că echipa englezească e aia în roşu, cea care se apărăca o dementă! Ei bine, acum e invers: Atletico, antrenată de Simeone, campioana Spaniei, a reuşit ca la Manchester să nu tragă niciun şut pe poartă în 90 de minute, adesea apărându-se în formula 1 + 10, toţi în propriul careu! Aşa arată campioana Spaniei!? Aşa înţelege fotbalul antrenorul ei!? Huoooo!