Doru POPOVICI

E clar că există boli fără leac, una dintre cele care m-au atins şi pe mine fiind aceea de a urmări meciuri din varii sporturi, care ştii cu mult înainte de începere cum se vor termina, dar la care te tot uiţi cu speranţa condamnatului la moarte că se va rupe funia spânzurătorii, că va fi o pană de curent ori că plutonul de execuţie va primi gloanţe oarbe. Nu se întâmplăînsă niciodată, nimic din astea. Tot aşa şi cu jucătoarele noastre de tenis: ştii precis că vor lua bătaie, indiferent că joacă cu cineva din Top 10 ori cu locul 729 mondial, iar asta se poate vedea încă de la încălzire. E drept şi că uneori, aşa cum s-a întâmplat la Indian Wells în acest an, le vezi pe toate, sau aproape toate, depăşind un tur sau două, şi începi să visezi, catontul, la o finală 100% românească, ceea ce e clar că nu se va întâmpla niciodată decât în turnee de 2 bani de la Deva sau Slobozia. Cum ziceam, după ce în turul doi au defilat şi Sorana, şi Irina, şi Simona, dându-ne speranţe de mai mult şi mai bine, a venit turul 3 în care am revăzut, pentru a 1001-a oară, acelaşi film al indolentei şi neputinţei. Am scris chiar aici de multe ori că pentru mine Irina Begu este un fel de etalon de loser-iţă. Ea e născută nu pentru a câştiga ceva, ci pentru a pierde tot ce se poate. Şi-a făcut programul impecabil, reuşind să se care acasă după vreo 55 de minute şi un scor de muncitor necalificat în tenis: 6-0, 6-2. Înaintea ei, Sorana Cîrstea, care a avut un an chiar bun, a avut în mânămeciul cu Svitolina. I-a luat primul set şi era clar la cârmă. A lovit-o visarea în setul al doilea, pierzând exact când îi era victoria mai la îndemână. Inutil să vă spun că decisivul s-a dus în tie-break, după ce Sorana a condus aproape în permanenţă, iar în tie-break a pierdut tipic româneşte, cu 7-3. În sfârşit, Simona, pe care am urmărit-o până la 4:10 dimineaţa. De ce? De prost! Că doar era clar, încă de la prima minge irosită, când a început să dea ochişorii ăia peste cap şi să vorbească spre tribune, că e ca şi bătută! A reuşit măcar să nu cheme şi doctorul, ceea ce e totuşi un pas înainte! Am înţeles acum şi de ce nu mai avea nevoie de Cahill: cu ăla nu ţineau fiţele. Îi zicea ce trebuie să facă, şi gata! Fără el, ochii peste cap, certat spectatorii că de ce n-o aplaudă, certat antrenorii tot de asta, ce mai, trăiască libertatea! Libertatea de a pierde prosteşte. Am mai văzut filmul ăsta. De prea multe ori.