Doru POPOVICI

Poate şi datorită orei care m-a favorizat, aproape toate meciurile de fotbal fiind deja încheiate (mă rog, mai puţin Real de Madrid, dar de aia am două televizoare suprapuse, ca să prind reluări când ridică tonul vreun comentator pe unul din ele!) în momentul începerii finalelor de la Flushing Meadows, pot spune că nu am pierdut nicio minge din cele două meciuri de-a dreptul istorice. Despre finalafeminină a scris ieri numai în superlative (oricum insuficiente pentru ce capodoperă de meci ne-a fost dat să urmărim!) colegul de rubricăGabi Manță, dar nu mă pot abținesă spun şi eu că de când urmăresc tenis, de mai bine de jumătate de veac, nu am văzut niciodată o asemenea finală. Şi nici două jucătoare cu calităţile finalistelor de la USOpen. Dincolo de forţaaproape inexplicabilă în lovituri la două fetiţe aparent atât de fragile, dincolo de psihicul excepțional (mai ales al Emmei), dincolo de poziţionarea pe lovituri, de viteză de reacţie, de acoperirea terenului în întregimea sa, cred că principala calitate a ambelor jucătoare e că gândesc (în miimile alea de secundă!) fiecare lovitură. Nu a dat niciuna din ele vreo minge la întâmplare, cum dă Aia! Cum care? Aia de dă98% din mingi peste fileu, doar peste, de obicei cât mai pe centru ca să fie sigură că nu iese vreuna în out! O frecare de mentă perfect jignitoare pentru ideea de spectacol sportiv. Bijuteriile astea două însă au dus spectacolul pe culmi nu doar neatinse până acum, ci chiar nebănuite! Sunt uluit de ce am putut vedea, şi fericit că am apucat ziua asta. Nu-i vorba că şi ziua următoare m-a uns pe suflet, caiubitor fără margini de Federer. Până la finală, eram apăsat de ideea că psihopatul se va instala singur în moţul clasamentului câştigătorilor de turnee de Grand Slam, cu 21 de succese. Iar după ce nu-i ieşise chestia cu toate patru plus Olimpiada, aşteptam să nu-i iasă nici aia cu Grand Slam-ul, adică toate 4 într-un an. Cum de ce? Fiindcă sportul e prilej de bucurie, de plăcere, de destindere, nu locul de deversare a psihozelor şi frustrărilor, al afirmării obsedaţilor de glorie! O fi bun Nole, nu pot nega, dar turbarea lui de a câştiga tot, mereu, e dezgustătoare. Cui îi plac psihopaţii, n-are decât să-l admire. Eu sunt fericit să-l văd pierzând! Îi mulţumesc lui Medvedev că a făcut dreptate. Şi îi iubesc pe cei destinşi care fac spectacol. Hai Roger! Hai Emma!