Doru POPOVICI

Mi-a fost mare frică de meciul de alaltăieri al Naţionalei. Toate antecedentele de dată recentă m-au făcut să tratez cu maximă neîncredere revenirea pe teren a acestei echipe care în prima parte a acestor preliminarii ne-a distrus psihic pe noi, toţi cei care visăm de mai bine de două decenii să o vedem din nou prezentăla un turneu final de campionat mondial, ultima aventură de acest fel datând tocmai din 1998. Rezultatul este categoric dătător de speranţe, iar dacă jocul rezultatelor ne ajută şi el (fiindcă am fost deja ajutaţi de egalul înregistrat în meciul dintre Macedonia de Nord şi Armenia), atunci există posibilitatea de a prinde locul 2, deşi din această poziţie nu e deloc sigur că ne-am putea califica. Asta deoarece pentru această ediţie a World Cup din 2022, din Europa merg direct doar câştigătoarele de grupe, în timp ce locurile 2 joacă meciuri de baraj între ele, învingătoarele (deci doar jumătate din locurile 2) urmând să se califice. Paradoxul în grupa noastră e că marea favorită, Germania, încă scârţâie (dovadăvictoria chinuită de alaltăieri, cu doar 2-0, împotriva Liechtensteinului), pe locul 1 aflându-se în continuare Armenia. Nu cred însă că e posibil, dacă nu se produce vreun cataclism, cavreodată Armenia să ajungă peste Germania, indiferent de context. Aşadar, alaltăieri, România m-a surprins plăcut, nu atât prin jocul care a arătat cam aceleaşi găuri enorme din apărare, cât prin dăruirea jucătorilor, prin efortul depus fără menajamente. Factorul decisiv însă a fost, indiscutabil, baftaenormă. Au fost în primul rând ratările inexplicabile ale gazdelor, care puteau înscrie de vreo 5 ori. Au ratat năucitor. A venit apoi primul nostru gol, "assist"-ul fiind opera unui fundaş islandez care l-a servit perfect pe Man. În sfârşit, golul al doilea a fost dintr-un ofsaid kilometric, rămas nevăzut de arbitri, ba şi cu ajutorul sistemului VAR care se defectase! Spuneţi, vă rog: dacă asta nu e baftă, atunci care e?