Nu este chiar finalul de sezon intern, deși s-au dat titlul și Cupa. Nu știm decât parțial cine retrogradează și cine joacă în cupele europene, trebuie să așteptăm suita de baraje pentru a trage cu adevărat linia. Nu a lipsit mult pentru ca fotbaliștii Astrei, impropriu numiți așa, să reușească să câștige un trofeu nu pentru club, ci în pofida lui. Deși finala a avut loc la Ploiești, adică locul de obârșie al Astrei, nici măcar un singur spectator nu și-a pus problema să-și cumpere bilet pentru a o susține. L-am înțeles cât se poate de bine pe Nistor, el trebuia să fie desemnat omul meciului, după splendidul și salutarul gol reușit, completat cu assisturi la celelalte două goluri ale Universității Craiova, care mai era și echipa câștigătoare a trofeului! Într-adevăr, greu de înțeles această decizie de a-l prefera pe jucătorul Astrei, parcă s-a dorit un fel de premiu de consolare la ”adio, tu!”.
Finalmente, a câștigat și Atletico titlul, după un scenariu scris de un sadic al jocului cu balonul rotund. O combinație de scor defavorabil la pauză cu victorie la final pentru cele două madrilene ar fi asigurat un concediu cât toată vara pentru toată familia unui parior inspirat. A fost încununarea unei cariere de 10 ani ca antrenor al lui Simeone la echipa ”plăpumarilor”, la care de multe ori s-a întins mai mult decât îi era plapuma, și bine a făcut. Nu știu dacă marea perdantă a fost rivala Real, care a făcut un sezon absolut onorabil în condițiile date, cu accidentări peste accidentări, cu îmbolnăviri cu covid când le era lumea mai dragă, mai degrabă aș vedea-o pe Barcelona în postura asta. Este și revanșa lui Luis Suarez, deși nu cred că cedarea uruguayanului a pus capac clubului catalan, ci mai degrabă paranoia și prostia fostului președinte (vom mai vorbi despre asta).
Am reușit să prind și finalul din Anglia, un scenariu cu proști la VAR și la centru, care i-au validat lui Tottenham un gol precedat de henț, îngropând-o pe Leicester, dar salvând-o pe Chelsea de scenariul horror pe care îl imaginasem deunăzi aici.