Doru POPOVICI

Alaltăieri seara, la orele la care altădată aşteptam trepidând să vedem la lucru echipele româneşti care răzbătuseră până în aşa-zisa "primăvarăeuropeană", ne-am aşezat cu ochii în televizor spre a-i vedea la lucru pe reprezentanţii noştri în Europa League: nu o echipă sau chiar două, cum aveam cândva, ci doi fotbalişti, Nicușor Stanciu şi Ianis Hagi, fiecare jucând la câte una din echipele care se înfruntau direct: Slavia Praga şi Glasgow Rangers. Acum se naşte întrebarea pe care comentatorii noştri nu o ratează niciodată în cazuri similare din indiferent care sport (cel mai adesea tenis feminin, unde avem mai multe reprezentante şi deci şanse mai mari de a se întâlni între ele, dar la fel s-au petrecut lucrurile şi la handbal feminin, la meciul CSM Bucureşti - Râmnicu Vâlcea, din Champions' League), anume cum e mai bine: aşa cum s-a întâmplat datorită tragerii la sorţi, adică indiferent de rezultate vom avea un român şi în sferturile de finală ori să fi nimerit în optimi meciuri cu alţi adversari, şi astfel să crească şansele ca amândoi să fi ajuns în etape superioare? Vă garantez că răspunsurile se împart perfect în două, adică 50% dintre eventualii chestionaţi ar zice una, iar ceilalţi... exact invers. După mine, e bine să ai certitudinea prezenţei măcar a unuia dintre ei, fiindcă dacă ar fi dat peste Man United, Arsenal ori Milan, chiar şi Ajax, nu ştiu dacă vreuna din cele două ar fi scăpat nebătutăîn ambele meciuri. Aşa, a ieşit un 1-1 rezonabil, după un meci plăcut ochiului, şi cu cei doi români, purtători ai tricoului cu numărul 10, pe post de eroi ai meciului: Stanciu a înscris golul Slaviei, cu un şut excepţional, iar Hagi a alergat nebuneşte după o minge ca şi ieşită, a ajuns-o şi i-a pus o pasă care a însemnat 99% din gol unui coechipier. În principiu, Glasgow păstrează prima şansă, dar Slavia poate înscrie şi afară, şi de aceea calificarea poate fi a oricăreia. Revenind la băieţii noştri, e indiscutabil că fiecare din ei e cel mai bun din echipa sa. E clar că sunt extrem de importanţi în angrenajul echipei. Au talent, au tehnică, au de toate. Şi totuşi, Stanciu nu a făcut niciodată saltul aşteptat către fotbalul mare, iar Ianis nu pare nici el pornit pe drumul ăsta. Unde şi ce se strică pe drum la fotbaliştii români, astfel încât ei aproape niciodată nu ajung unde ne-am dori cu toţii?