Gabriel MANȚĂ

A făcut înconjurul planetei imaginea cu fata aia stând în fund pe teren la momentul de reculegere în memoria lui Maradona. Este dreptul ei, deși bănuiesc că ducea lipsă de atenție. A obținut acum din plin, o fi meritat? Tot felul de fanatici și de disperați au amenințat-o în fel și chip, așa cum se întâmplă deja de prea mult timp pe așa-zisele rețele de socializare. Și dacă se va găsi vreun nebun să facă pasul dincolo de lumea virtuală? În fotbal s-a murit pentru mult mai puțin, doar știți povestea columbianului Escobar, împușcat pentru un autogol. Ca fapt divers, celălalt Escobar, tata drogurilor, fusese împușcat cu câteva luni înainte. Se întâmpla pe vremea când Maradona era depistat pozitiv și își încheia cariera, iar fotbalista cu protestul inedit nici nu se născuse încă. Ceea ce încearcă ea să delimiteze, cu superbia tinereții, nu a reușit omenirea în atâtea secole: separarea omului de operă. S-a întâmplat în atâtea domenii, cazul lui Maradona e unul neînsemnat. Adoratorii nu fac distincție, i-ar găsi scuze omului pentru orice. După părerea mea, pierderea simțului critic este chiar periculoasă, prea se relativizează totul. De cealaltă parte sunt deținătorii adevărului absolut, degrabă aruncători cu piatra. Ăștia care îți demolează pe oricine ascund ei înșiși niște traume. Nu toți putem fi extremiști de centru, precum Radu Cosașu. Momentul de reculegere în memoria lui Maradona putea fi ținut și numai din politețe. Omul moare o singură dată, în toate celelalte zile nu, iar atunci te poți exprima în felul în care crezi de cuviință. Mai e și impactul direct resimțit de iubitorul de fotbal contemporan cu Maradona. Nu trebuia să fii din Argentina sau din Napoli ca să-l simți. Dar dacă ai fi fost de acolo, îți poți imagina? Fata aia nu și-a putut imagina sau poate nici nu și-a pus problema. Asta nu înseamnă, repet, că nu avea dreptul să se exprime, chiar și în felul acela. Bine că n-a fost public pe stadion.