Doru POPOVICI

Câteva întâmplări petrecute în ultimele câteva zile m-au făcut să pun acest titlu, cao sinteză a anomaliilor pe care am avut prilejul să le urmărim în transmisii directe. Mai întâi aş vrea să mă refer la finalele turneului de tenis de la Roland Garros din probele de simplu. Aş vrea să subliniez că în timp ce la masculin au ajuns acolo marii favoriţi, la feminin nu cred că ar fi putut paria cineva pe o finală Swiatek - Kenin decât dacă era unchiul uneia sau mama celeilalte. Cred că nici rudele de la gradul trei în jos nu ar fi îndrăznit. Totuşi, după bătaia soră cu moartea pe care i-a administrat-o Simonei Halep, Swiatek se anunţase cumva capretendentă la trofeu. Însă de aici şi până la a-l ridica e cale lungă, pe care polonezaa scurtat-o printr-un joc absolut perfect, loviturile ei întinzându-se pe o gamă infinită, de la serviciul foarte bun până la smash-urile fără fisură, culminând însă cu stopurile care se înţepeneau lângă fileu ca untul pe pâine. În finală, Swiatek a fost întruchiparea perfecţiunii, anunţându-se ca viitor lider mondial pe duratănelimitată. Cel puţin, aşa mi se pare mie. Jocul ei este monstruos de exact,dar şi de variat, lucru extrem de rar în ultimii ani. La masculin, cei doi finalişti au defilat efectiv până în ultimul act, care se anunţaîndârjit, aprig disputat şi foarte lung. N-a fost nici, nici, nici! Rafa l-a distrus (în primul rând psihic!) pe Nole, care nu cred că-şi aminteşte de prea multe seturi pierdute în întreaga-i cariera la 0 (zero)! Rafael Nadal a jucat şi el monstruos. Monstruos de exact, căci trebuie făcută şi precizarea asta, el fugind după absolut fiecare minge, ajungând la marea lor majoritate în extremis, dar returnând dincolo de perfecţiune. Pe faţa lui Nole se vedea o nedumerire vecină cu panica, întrucât orice lovitură a sa, oricât de bună ar fi fost, se întorcea încă mai periculos din returul monstruos de precis al lui Rafa. Ştiţi, desigur, că pentru mine tenisul masculin începe cu Federer şi se termină tot cu el, fiindcă niciodată nu am căzut pe spate admirând exactitatea (de tip Stan Smith), ci spectacolul, aşa cum îl oferea Năstase în aceleaşi vremuri. De aceea, pot să apreciez lucid exactitatea lui Nadal şi efortul lui demenţial, dar în acelaşi timp să-mi fie un dor nebun de tăiatele şi de stopurile lui Roger.