Doru POPOVICI

Am aşteptat cu speranţe şi emoţie meciurile Naţionalei din săptămână încheiată alaltăieri, eu având o imagine perfect eronată a ceea ce reprezintă ea în ziua de azi, probabil din dorinţa de a mai apuca în viaţa asta să mă mai bucur măcar încă o dată aşa cum ni se întâmplatuturor în anii '90, când ieşitul în stradă după meciurile României devenise o obişnuinţă. Porneam de nebuni cu maşinile în miezul nopţii, fluturam steaguri şi jubilam după ce băteam Columbia ori Argentina, neavând nici cea mai vagă bănuială că vom prinde şi ziua în care ne va cocoşa Islanda, iar un meci cu Andora ori Liechtenstein va fi privit ca unul dificil fiindcă, nu-i aşa?, "nu mai există echipe mici". Mici nu, dar proaste-grămadăda! Una din acestea se numeşte România, iar ceea ce nu-mi iese din neuron (singurul rămas funcţional, că pe ceilalţi mi i-a distrus jocul naţionalei) este cum au reuşit băieţii ăia prezenţi printre vulcani şi gheizere la întâlnirea cu pescarii-fotbaliști să centreze de 12 819 ori fix în fruntea băieţilor ălora, fiecare mai înalt cu 1 metru decât fiecare dintre ai noştri, exceptându-l pe ăla scund (cel mai scund de pe teren, mai mic şi decât Mitriță!) care nu sărea la cap, ci o frecala firul ierbii până să ne-o dea de 2 ori în aţe! Refuz să cred că Mirel Rădoi le-a zis să centreze caidioţii orice minge sus, cât mai sus. Atunci de ce? Păi, nu-i mai simplu, când primeşti obiectu', să dai cu el în ceruri, în loc să încerci o şmecherie, o fentă, un dribling, un un-doi, orice care cere ceva minte şi ceva abilitate? Căîn momentu' când ai scăpat de minge, gata şi cu responsabilitatea! Adică tu ţi-ai făcut cumva datoria, că nu ţi-a luat nimeni mingea, după care, o dată aruncată în careu, colo sus, vinovaţi sunt ăilalţi, că nu sar câte 3 metri ca să dea cu capu' în ea! Mi-a fost o silă de nedescris văzând atâta prostie, atâta delăsare, atâta nesimţire de fapt. Iar continuarea coşmarului a fost una doar logică: în Norvegia n-a mai dat nimeni cu băşica în ceruri, ci s-au străduit, cât i-a dus neştiinţa jocului, să o ţină la sol. Da, dar tot pe sol se deplasa şi Halland, pentru care ai noştri e clar că au o admiraţie vecină cu veneraţia: mai aveau niţel şi se închinau la el! Nu toţi, doar ăia care credeau că ăsta-i vreo zeitate, TGV-ul (adică trenul de mare viteză!). Aş mai scrie, dar m-am plictisit. Şi nici nu pot să-mi înfrânez la nesfârşit vocabularul!