Doru POPOVICI

Ei, abia acum a luat sfârşit şi pentru noi Campionatul European care mai are aproape un an până să înceapă, dacă tot n-a fost să fie anul ăsta! Oricum, trebuie să reţinem detaliul că dacă faci minuni în competiţia aia care nu ştiu nici cum se cheamă exact şi nici măcar cum se desfăşoară, al cărei penultim act ne-a inclus şi pe noi alaltăseară, ai măcar şansade a te face de râs şi în barajul pentru ocuparea ultimelor locuri pentru European, dacă n-ai reuşit să te califici normal, omeneşte, din grupele preliminare ale acestuia. Noi am reuşit doar partea cu făcutul de râs, pentru cealaltă, cu calificarea, rămânând să mai aşteptăm ceva vreme. Ceea ce am reţinut eu din meciul cu Islanda e cam acelaşi lucru pe care îl observ cam de fiecare dată când jucăm partide cu mizăadevărată, concretă, la vedere: că nu suntem în stare să ne depăşim condiţia de milogi. Intrăm cu rahatul în izmene, şi parcă tot ce ne preocupă în prima parte a meciurilor de care vorbeam e să ţinem picioarele strânse, şi la fel şi fesele, canu cumva să curgă rahatul pe gazon şi să-l vadă lumea! Apoi, când e deja prea târziu pentru a mai încerca ceva rezonabil, în mod evident noi încercăm! Adică începe o agitaţie ca-n Eminescu ("... ce mai freamăt, ce mai zbucium!") şi un set de acţiuni care par mai degrabă de competenţamedicinei decât a ştiinţei jocului de fotbal. Vămai amintiţi barajul de tristă amintire cu Slovenia, de acum vreo două'j' de ani, când Hagi (ăl' bătrân, că al' tânăr, care a intrat alaltăieri după pauză, pare tot mai departe de fotbal în general) a jucat la un moment dat cu 5 atacanţi, cu disperarea de a înscrie golul calificării? Lumea a zis că a înnebunit. Dar spuneţi-mi, vă rog, Rădoi care a jucat cu... 6 atacanţi (mă rog, nu cu toţi simultan, caHagi, dar când schimbi la pauză primii 3 atacanţi introduşi cu alţi 3 de pe bancă, nu ies 6 la socoteală!?) nu pare şi el niţel deraiat? Adevărul e altul: că deraiaţi (de fapt mai degrabă impotenţi, şi nu neapărat la figurat!!!) sunt fotbaliştii, iar antrenorii, oricum s-ar numi, ajung să facă gesturi de-a dreptul disperate. Concluzia e una doar tristă: atât putem, niciun picuţ mai mult!