Doru POPOVICI

A ajuns să mă obsedeze fotbalul fără spectatori. Nu cred că are vreo justificare adunarea unui grup de oameni pe un tăpşanspre a juca ceva, orice, nu numai fotbal, dacă în preajmă nu se afla şi alţi vreo doi cetăţeni care să caşte gura, să-i încurajeze pe unii şi să-i înjure pe ceilalţi (sau... invers!), eventual să parieze între ei măcar pe o halbă de bere pe victoria uneia din echipele adunate pe toloacă. Am sesizat încă de la primele meciuri oficiale disputate în condiţii de restrişte că nu are niciun haz ce se vede, chiar dacă în ecran apar nume de mare notorietate, unii dintre cei angrenaţi în tărăşenia asta fiind chiar campioni mondiali. Iar dacă nouă, celor care privim la televizor, ce e acolo nu ne spune nimic, este perfect vizibil că nici cei aflaţi în presupusa dispută pe iarbănu se străduiesc cum ar fi făcut-o în condiţii normale. Chiar dacă, de exemplu, Bayern Munchen pârjoleşte tot ce-i iese în cale, ţintind 100 de goluri în acest sezon (ţintă care e aproape sigur că va fi atinsă), bucuria marcatorilor după fiecare nouă reuşităare ceva fals, pare mimată. Pare, cum am mai spus, un fel de playback transferat de la muzică la sport. E clar că le e greu băieţilor, obişnuiţi să fie susţinuţi sau înjuraţi de zeci de mii de oameni, să aibă acum în tribune doar fotografii de spectatori sau fulare puse pe scaune. Fotbalul e asociat în mod firesc cu hărmălaia. Dar ce te faci când la televizor se transmite o competiţie dintr-un sport în care liniştea perfectă face parte din decorul obişnuit? E vorba de snooker, la care de-a lungul anilor am văzut meciuri pierdute fiindcă în momentul lovirii bilei, din sala s-a auzit un apel telefonic, un strănut, o fojgăială, ceva. Am văzut jucători isterizaţi de-a dreptul de niţica mişcare în tribune, care au plecat din arenă, deranjaţi de zgomot. Ei bine, de câteva zile, la Eurosport se transmite Championship League, un turneu cu toţi cei mari pe tablou. Şi cu 0 (zero) spectatori. Ei bine, lipsa acestora, în loc să asigure ambientul ideal (adică linişte perfectă), în mod vădit îi deranjează pe jucători. Şi nu mai puţin pe mine, telespectator. De aici, concluzia firească: fără spectatori nu există sport. Nici măcar pescuitul amator. Fiindcă, am spus-o şi pe asta de multe ori, degeaba prinzi un crap de 3 sau de 17 kile, dacă în apropiere nu e vreun alt pescar care să-şi bage gheară-n gât de necaz!