Doru POPOVICI

Din cele văzute şi auzite în doar câteva zile, de când Ianis Hagi a ajuns în Scoţia, eu am reţinut că la fiecare apropiere de el a vreunui adversar, întâlnirea se soldează cu un contact, cel mai adesea extrem de dureros, regula de bază în fotbalul de acolo fiind cea a terorizării pe orice cale a oricărui fotbalist care nu-ţi este coechipier. Iar asta se aplică indiferent dacă prin preajmă se află, sau nu, şi mingea. Această abordare este cea clasică din perioada anilor '50 - '60, când era aproape de la sine înţeles că pentru a te impune trebuie să-ţi timorezi adversarul. Circula pe atunci şi zicala că "decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!", a cărei valabilitate s-a mai diluat odată cu trecerea anilor şi cu introducerea tehnologiei video, căreia nu prea îi scapă agresiunile. De aceea, declaraţiile oficialilor care spuneau că Ianis s-a acomodat cu această veritabilă ştiinţă a agresivităţii timp de 15 minute în primul meci şi alte vreo 80 în al doilea, până să înscrie, este năucitoare. Nu m-am gândit niciodată că duritatea fotbalului scoţian este liber asumată de toţi cei implicaţi. Că este, adică, regulă de bază a unui fotbal perfect rudimentar, în care un fotbalist tehnic precumn Ianis Hagi este încă de la debut transformat în ţintă. Aşa cum se prezintă lucrurile în acest moment, probabil că Ianis este cel mai tehnic fotbalist din liga scoţiană, deci ipotetic o ţintă încă mai vânată decât altele. Să dea Domnul ca driblingurile sale să nu-i enerveze peste medie pe potenţialii asasini, iar noi să ne bucurăm de reuşitele lui şi să sperăm că stă foarte bine şi cu nervii.