Doru POPOVICI

În lumea sportului în general, şi a fotbalului în special, se cunosc destule cazuri de părinţi care au transmis copiilor lor talentul şi dragostea pentru sportul respectiv. În cele mai multe din cazuri însă, între nivelul de performanţă al unuia şi al celuilalt este oarecare diferenţă (uneori de dimensiuni galactice, vezi familiile Cruyff sau Hagi), aproape întotdeauna în favoarea celui bătrân. Dacă ar fi să ne rezumăm la exemplele din bătătura noastră, pe lângă "cazul Hagi", care teoretic ne-ar mai putea rezerva surprize (însă e greu de imaginat aşa ceva, adică să-l vedem pe ăla micu' explodând şi depăşindu-şi formidabilul tată) mai avem destule nume de taţi şi fii care au călcat iarba cu crampoanele, aproape toate înscriindu-se în parametrii prezentaţi mai sus. Până şi familia Marin, al cărei "junior", Răzvan, a ajuns unde tat'su, Petre, nici n-a visat vreodată, parcă are tendinţa de a intra pe acelaşi făgaş, din moment ce ăla micu' intră pe teren doar dacă celelalte 10 - 12 rezerve de la Ajax au gripă! Şi astfel, peste ani, se va vorbi mai degrabă de Petre Marin de la Steaua şi Rapid. Să observăm însă că există şi excepţii, dacă nu printre jucători, atunci la nivelul arbitrilor şi, mai nou, al antrenorilor. În arbitraj avem mai multe familii de notorietate, precum Avram ori Constantin, dar cel mai la îndemână ne este familia Gheorghe: Costel a fost un excelent arbitru în anii '80, purtător de ecuson FIFA, iar Sebi este în acest an o prezenţă permanentă la cele mai înalte niveluri, arbitrând absolut toate echipele de top în cupele europene şi fiind tocmai acreditat şi pentru Campionatul Mondial al Cluburilor. Ultimul şi cel mai spectaculos caz de familie performantă este cel al Luceştilor. Tatăl, Mircea, a fost un fotbalist excepţional, o extremă de vis. Din nefericire pentru el, fiul, Răzvan, n-a moştenit decât dragostea de fotbal, nu şi talentul, ajungând acolo unde brazilienii îi trimit pe cei mai fraieri: în poartă! Şi nici acolo cu rezultate deosebite. Ăl' bătrân a ajuns însă şi un antrenor cu mari performanţe, ceea ce a reuşit el la Donetk fiind cu totul excepţional şi făcând din el cel mai bun antrenor din câţi au izvorât de aici. Ei bine, şi tocmai când ne gândeam că şi la acest capitol Mircea şi-a surclasat fiul, iată-l pe Răzvan reuşind o "triplă" absolut senzaţională, cu două trofee (fără înfrângere întreg sezonul!) în Grecia şi, la câteva luni distanţă, cucerind şi Liga Campionilor Asiei cu Al Hilal din Arabia Saudită. Mie mi se pare că Răzvan deja şi-a depăşit tatăl, moment în care se deschide o nouă discuţie, aceea despre dinastiile de pe banca tehnică.