Doru POPOVICI

Din cauza orarului de desfăşurare a partidelor, nu am avut prilejul să urmăresc foarte multe meciuri de la Campionatul Mondial de Rugby. Deoarece acesta are loc în Japonia, orele nocturnei de acolo coincid cu orele mele de engleză de la şcoală, aşa că nici vorbă să fi putut urmări meciurile din zilele săptămânii. Weekendurile însă mi-au adus în ochi şi-n suflet acest spectacol uluitor, incomparabil în frumuseţea lui cu mai tot ce se poate vedea în oricare alt sport, iar ceea ce am putut vedea în ultimul sfârşit de săptămână a fost cu adevărat memorabil. E vorba de meciurile din sferturile de finală, în care s-au întâlnit cele mai bune 8 echipe din lume în acest moment, surpriza supremă fiind chiar echipa gazdă, Japonia, a cărei prezenţă acolo fusese cumva prevestită de remarcabilele prestaţii din partidele numite "meciuri test", de fapt meciuri amicale, dar care n-au absolut nici o legătură cu amicalele din fotbal, unde totul e o lălăială, o frecare de mentă. În rugby, amicalele sunt la fel de îndârjite ca toate meciurile oficiale. Ei bine, în cele 4 sferturi de finală de la World Cup, am văzut atâta consum de energie cât se adună într-un campionat întreg de fotbal din ţările normale (iar la noi, cam într-un deceniu!). Iar arbitrii prezenţi acolo, de fapt ca mai toţi arbitrii din rugby, nu dau nici o sancţiune majoră fără să discute cu sportivii, cu arbitrul video, în ultima instanţă cu căpitanii de echipe. Într-o singură situaţie, vag discutabilă (întrucât era vorba de un sportiv din ţara gazda), arbitrul nu a dat eliminare temporară, de 10 minute, pentru o lovitură la nivelul gâtului, spunându-le celor implicaţi că, după părerea lui, n-a fost vorba de intenţie, ambii jucători urmărind doar mingea. Aceştia au înţeles, şi-au strâns mâinile şi au continuat jocul. Vreau să spun că totul este la vedere şi se tranşează omeneşte, prin discuţii, în spiritul unui fair play dus la extrem. Mai pe înserat, în ambele zile, indiferent că era vorba de România, de Spania, de Anglia sau Italia, am văzut o mulţime de arbitri tâlhărind fără ezitare: nu vedeau henţul sau faultul la 2 metri de ei, inventau ofsaid sau penalty unde nici nu se punea problemă de vreo neregularitate, iar orice tentativă de dialog era înăbuşită cu cartonaş galben! Parafrazând străvechea zicere cu cele două sporturi, aş zice că azi fotbalul este un joc de tâlhari, practicat de borfaşi şi arbitrat de criminali. Arbitrii din cele două sporturi par a proveni nu din specii, ci chiar din regnuri diferite.