Doru POPOVICI

După ce se risipesc emoţiile şi adesea şi dracii, încerc uneori câte o analiză lucidă a ceea ce s-a petrecut. Cred că nici nu e nevoie să vă spun că e imposibil să rămâi lucid, deşi eşti conştient că, absolut de fiecare dată, uiţi de orice şi ţii cu ai tăi, şi îţi doreşti să câştige, şi înnebuneşti când vezi că nu pot mai mult. Ţi-ai dori să fii altfel, dar asta ar însemna să nu mai fii român, ci eventual neamţ sau, mai rău, elveţian ori norvegian. În zilele premergătoare meciului dintre CFR Cluj şi Slavia Praga, dând dovadă de tot atâta luciditate ca şi atunci când vorbesc despre Real Madrid, socotisem că marea favorită a dublei confruntări este CFR. Pe ce mă bazam? Păi, pe argumentul de bun-simţ, ziceam eu, că o echipă al cărei superstar este Nicolae Stanciu n-are cum să fie peste CFR. În plus, CFR venea după un recital ofensiv de mare virtuozitate susţinut tocmai la Glasgow, logica zicându-mi că dacă îi dai 4 în deplasare lui Celtic, neapărat îi dai măcar 2 şi Slaviei, acasă la tine. La locul faptei însă văzurăm o echipă clujeană parcă absolut mulţumită de realizările de până acum, pentru care o dublă în plus (chiar dacă pe bani grei de tot, ba şi incomparabilă ca performanţă, în caz de reuşită, cu cealaltă) părea să fie o corvoadă de care toţi păreau că vor să se debaraseze rapid. N-am văzut nimic altceva decât o lehamite infinită, inclusiv, sau mai ales, la alde Ţucudean şi la domnul acela care a bătut penalty-ul parcă la mişto. De noi, nu de adversar! După meci, n-am reuşit să aflu ce s-a întâmplat. De ce, adică, în loc să mănânce iarbă, s-o pârjolească, să-şi scuipe plămânii pe gazon, băieţii de la Cluj păreau să-şi menajeze forţele pentru derby-urile din campionat cu alde SEPSI, Clinceni ori Târgovişte. Ce dracu-mi scapă?