Doru POPOVICI

După tensiunea aproape neomenească pe care am suportat-o preţ de două săptămâni, cât a durat aventura londoneza a Simonei Halep, ceea ce a urmat pe zgura de la Bucureşti părea mai degrabă o joacă de copii, un picnic alături de familie, o glumă. Chiar dacă printre participante s-a numărat şi actualul loc 11 mondial, Sevastova, aflată în momentul startului şi în postura de deţinătoare a trofeului, nivelul general mi s-a părut că a fost doar cu puţin peste cel din curtea şcolii. Presupunând că există şi şcoli unde se poate practica tenisul. Am urmărit aşadar la lucru (mă rog, la distracţie!) o mână de fete de la noi şi din lumea largă, pentru care nobilul sport însemna în general strădania de a da mingea dincolo. Din serviciu, din retur, din timpul desfăşurării punctului. Singura care părea că ar avea cât de cât de a face cu ideea de competiţie, de performanţă, era tânăra mămică, Patricia Ţig, dornică să reintre în clasamentul mondial, lucru care s-a şi petrecut finalmente. Dar până şi ea, după un parcurs absolut spectaculos, exact în momentul marii reuşite a trântit cu chestia aia în fasole, jucând în finală la fel de penibil cum jucaseră toate cele de până atunci împotriva ei. Asta a făcut să se confirme o dată în plus faptul că Simona Halep este construită din alt material decât mulţimea de fete care vin şi ele, mai mult din plictis, pe la terenul de tenis. Mai târziu niţel, la orele serii târzii, am văzut şi nişte băieţi îmbrăcaţi cam ca fotbaliştii, ba şi tot atâţia la număr câţi sunt în echipele de fotbal. Ei se hârjoneau pe un teren confecţionat din altceva decât vedem pe stadioanele normale. Aici se cuvine discutată şi anomalia asta: pe toate stadioanele lumii au loc concerte, însă numai la noi, în urma acestora rămâne pârjol. Care o fi explicaţia? În fine, au mimat fotbalul ceva vreme, până când pe bancă a făcut infarct un om. Am şi aici o teorie proprie: omul nu era să moară din cauza scandărilor galeriei, ci din ceea ce vedea că fac pe teren propriii săi jucători. E salutară decizia sa de retragere din iad. Aştept cu emoţie şi cu o poftă nebună de râs revenirea Puriului, în entuziasmul asasinilor din teren şi al celor din tribune. Şi, desigur, a investitorilor care stau la coadă de ani întregi pentru a cumpăra echipa domiciliată lângă Circul de Stat. Sau chiar în el!?