Doru POPOVICI

De aproape două săptămâni încoace, Simona Halep joacă de departe cel mai bun tenis pe care l-a jucat în toată cariera ei care devine, cu fiecare săptămână în care o găsim în Top 10, tot mai impresionantă. Astăzi, Simona are şansa de a se instala în fruntea clasamentului neoficial al întregului tenis românesc, cu condiţia de a reuşi ceea ce nici măcar Ilie Năstase n-a reuşit: câştigarea turneului suprem, cel de la Wimbledon, considerat dintotdeauna un campionat mondial. Cu acest prilej, Simona l-ar egala pe Ilie la număr de turnee de grand slam câştigate, însă îl bate la calitate. Finalele lui Ilie la Wimbledon, două la număr, au pentru mine semnificaţii speciale. La prima, cea din 1972, pierdută în faţa lui Stan Smith, eram în Bucureşti. Veneam de la facultatea unde mă văzusem picat la examenul de admitere şi ne grăbeam să ajungem la un televizor. La volan era prietenul meu Paul. Neatent, la giratoriul de la Arcul de Triumf, l-a lovit pe, ţineţi-vă bine!, Ion Ţiriac, care se grăbea şi el spre Televiziunea Română, unde mergea să comenteze chiar meciul lui Ilie! S-a rezolvat totul foarte repede, că şi miliţienii se grăbeau să vadă meciul. A doua finală a lui Ilie a fost în 1975, pierdută la Bjorn Borg. A avut loc a treia zi după ce fusesem luat în armată. Evident, am fugit din unitate, de la Predeal, şi m-am dus s-o văd acasă, la Câmpina. Mai întâi, maică-mea nu mi-a deschis, nerecunoscându-mă prin vizor: văzuse un bagabont chel, iar ea mă ştia cu părul până la omoplaţi! După strigătele mele mi-a deschis, moment în care pe taică-meu, colonel în rezervă, l-a luat inima la gândul că dezertasem! L-am liniştit cu greu. După cum vedeţi, finalele cu români la Wimbledon au lăsat urme în viaţa mea. De aceea, pentru azi îmi doresc o finală paşnică, normală, în care logic ar fi ca Simona să câştige, cam cu 6-4, 6-3. Eu cred că azi e ziua cea mare pentru mine. Şi, desigur, mult mai mare, enormă chiar, pentru Simona.