Doru POPOVICI

Nici nu mă gândesc că s-ar putea vorbi despre performanta Naţionalei Under 21 altfel decât laudativ. Ar fi o dovadă de mârlănie să încercăm să găsim pete, bube şi alte alea în evoluţia dincolo de imaginaţie a acestei minunate echipe. Amintiţi-vă doar dacă anul trecut pe vremea asta vă puteaţi măcar imagina calificarea la turneul final. Iar asta ca să nu mai vorbim şi despre ce au reuşit băieţii ăştia în Italia: să câştige grupa în care pe lângă inventatorii fotbalului, englezii, i-au mai depăşit şi pe "copiii" câştigătorilor aurului şi argintului la ultimul Campionat Mondial, francezii şi croaţii. În asemenea condiţii, te mai poţi gândi la vreun fel de reproşuri? Faptul că performanţa este demnă de tot respectul este confirmat şi de bonusul obţinut acolo, anume calificarea la Olimpiada de anul viitor, de la Tokyo, competiţie pe unde n-am mai trecut de pe vremea când Crăcănel (asta era porecla adevărată a lui Gh. Constantin, nicidecum "Profesorul"!) rata, tot la Tokyo, în 1964, parcă în sferturile de finală, un penalty în minutul 85, dându-i astfel cale liberă Ungariei, care avea să şi câştige trofeul. Ei bine, în cei 55 de ani scurşi de atunci, nici gând de calificare n-am mai avut vreodată până acum, când Ianis Hagi, Ionuţ Radu şi ceilalţi minunaţi au reuşit-o. Ceea ce mă îngrijorează totuşi este perspectiva acestor copii. Iată şi de ce: după ce ni s-a tot vorbit despre scouterii din toată lumea care îi caută înnebuniţi, în numele unor cluburi de mare anvergură, la spartul târgului cea mai mare chestie care se arată este suma de 6 milioane pe care o echipă second hand, Sevilla, cică ar da-o pe Ianis. Păi s-avem pardon: care-i diferenţa între Sevilla şi Nea Gigi care dădea şi el vreo 4!? Nu ştiu unde şi de ce se termină toate poveştile frumoase despre fotbaliştii noştri. O bănuială am totuşi. Pe Puşcaş nu poţi să nu-l admiri pentru felul în care o dă în poartă. E la fel de înfipt în gazon ca (zău că nu găsesc alt termen de comparaţie) Wayne Rooney şi cel puţin la fel de greu de doborât. Cu toate acestea, nu-mi amintesc să-l fi văzut măcar o singură dată pe Rooney trântindu-se ca vaca în iarbă, aşa cum face Puşcaş ori de câte ori îl şterge vreun fundaş cu umărul, cu palma, sau chiar cu.... un strănut! Să fie ăsta motivul pentru care fotbaliştii de oriunde costă de zeci, sute, mii de ori mai mult decât romanii, chiar dacă ai noştri sunt adesea mai tehnici, mai iuţi, mai imaginativi? E de gândit la asta, cred. Se numeşte simplu: educaţie.