Doru POPOVICI

În principiu, această săptămână ar trebui cumva eternizată, măcar prin atribuirea unei denumiri care să o individualizeze printre toate celelalte, ea aducând în peisajul fotbalistic mondial un fenomen pe care îl bănuiesc irepetabil, ceva în genul celor 4 din 4 lovituri de departajare aparate de Helmuth Duckadam, şi nu oriunde, ci în ditamai finala Cupei Campionilor Europeni. Ei bine, săptămâna asta aduce prezenţa în cele două finale ale competiţiilor continentale a unui număr de 4 din 4 echipe englezeşti din tot atâtea posibile. Seamănă sau nu cele două întâmplări, despărţite de fix 33 de ani? În context, poate s-ar cuveni să vorbim de superioritatea actuală a fotbalului englezesc faţă de toate celelalte şcoli de fotbal europene, poate chiar mondiale. Numai că oricât de mare ne-ar fi efortul ori entuziasmul, nu poţi să nu constaţi că e vorba nu de fotbalul englezesc, ci de fotbalul practicat în Anglia. Bun, şi care-i diferenţa? Păi, cam e, fiindcă în cele patru echipe, oricât ne-am strădui, exceptându-l pe Harry Kane de la Tottenham, nu prea găsim fotbalişti englezi/britanici decât cu rol de umplutură, superstarurile fiind fie belgiene, braziliene ori chiar... egiptene (desigur, e vorba de Mohamed Salah de la Liverpool, pe care eu îl aştept să devină eroul finalei de diseară). Fenomenul nu e deloc nou, englezii având o veritabilă tradiţie în acest sens: amintiţi-vă doar de Chelsea din vremea lui Dan Petrescu, când în teren nu era nici un englez, ba în unele meciuri nici măcar pe lista de rezerve! Ne-am putea gândi că măcar antrenorii sunt englezi şi că inoculează jucătorilor, de indiferent ce naţie ar fi ei, spiritul pur britanic. Eroare şi mai gravă! Din cei 4 antrenori ai finalistelor, englezii sunt în număr de 0 (zero!), fiind vorba de un italian, un neamţ, un spaniol şi un argentinian! Aşadar, cel mai corect ar fi să spunem că 4 selecţionate mondiale înscrise în campionatul Angliei joacă cele două finale de cupe europene. 

Iar eu ţin cu Liverpool în cea de azi.