Care fotbal englezesc?

În principiu, această săptămână ar trebui cumva eternizată, măcar prin atribuirea unei denumiri care să o individualizeze printre toate celelalte, ea aducând în peisajul fotbalistic mondial un fenomen pe care îl bănuiesc irepetabil, ceva în genul celor 4 din 4 lovituri de departajare aparate de Helmuth Duckadam, și nu oriunde, ci în ditamai finala Cupei Campionilor Europeni. Ei bine, săptămâna asta aduce prezența în cele două finale ale competițiilor continentale a unui număr de 4 din 4 echipe englezești din tot atâtea posibile. Seamănă sau nu cele două întâmplări, despărțite de fix 33 de ani? În context, poate s-ar cuveni să vorbim de superioritatea actuală a fotbalului englezesc față de toate celelalte școli de fotbal europene, poate chiar mondiale. Numai că oricât de mare ne-ar fi efortul ori entuziasmul, nu poți să nu constați că e vorba nu de fotbalul englezesc, ci de fotbalul practicat în Anglia. Bun, și care-i diferența? Păi, cam e, fiindcă în cele patru echipe, oricât ne-am strădui, exceptându-l pe Harry Kane de la Tottenham, nu prea găsim fotbaliști englezi/britanici decât cu rol de umplutură, superstarurile fiind fie belgiene, braziliene ori chiar… egiptene (desigur, e vorba de Mohamed Salah de la Liverpool, pe care eu îl aștept să devină eroul finalei de diseară). Fenomenul nu e deloc nou, englezii având o veritabilă tradiție în acest sens: amintiți-vă doar de Chelsea din vremea lui Dan Petrescu, când în teren nu era nici un englez, ba în unele meciuri nici măcar pe lista de rezerve! Ne-am putea gândi că măcar antrenorii sunt englezi și că inoculează jucătorilor, de indiferent ce nație ar fi ei, spiritul pur britanic. Eroare și mai gravă! Din cei 4 antrenori ai finalistelor, englezii sunt în număr de 0 (zero!), fiind vorba de un italian, un neamț, un spaniol și un argentinian! Așadar, cel mai corect ar fi să spunem că 4 selecționate mondiale înscrise în campionatul Angliei joacă cele două finale de cupe europene.
Iar eu țin cu Liverpool în cea de azi.