Doru POPOVICI

Realmente mă preocupă dezmăţul financiar la care s-a ajuns în sport în general, şi parcă în fotbal în special, deşi n-aş băga mâna în foc că aici se învârt sumele cele mai mari. Spun asta gândindu-mă că în box, de exemplu, meciurile pentru titlul mondial (la categoria grea sau supergrea, însă uneori şi la categorii mai mici) se dispută pe sume de câteva sute de milioane de dolari pentru fiecare combatant, câştigătorul primind de obicei mai mult (însă nu neapărat). Şi mai sunt sporturi unde sumele vehiculate aproape că te sperie: formula 1 (unde, dacă tot începe mâine nouă ediţie, să remarcăm că favoritul meu, Lewis Hamilton, a obţinut cei mai buni timpi în primele antrenamente cronometrate, ceea ce demonstrează că pare lansat către un nou titlu şi către noi recorduri, încercând să-l depăşească până şi pe Schumacher), apoi baschetul american, dar şi baseballul tot de acolo, unde salarii de peste 30 de milioane pe an nu reprezintă ceva neobişnuit. Privind de la acest nivel, sigur că te umflă râsul când afli că cel mai bine plătit jucător de fotbal din România are un salariu de 30.000 de euro pe lună, cea ce înseamnă 360.000 pe an, adică de 100 de ori mai puţin decât baschetbaliştii buni din NBA. Foarte ciudat se prezintă lucrurile în privinţa handbalului feminin tot de la noi, în sensul că o echipă, CSM Bucureşti, creată spre a fi un soi de Barcelona, PSG sau Real din fotbal, adică o selecţionată mondială a supervalorilor, inclusiv cea mai bună jucătoare din lume de ani buni încoace, Cristina Neagu, nu reuşeşte nici măcar să ia titlul naţional, spre a nu mai vorbi de Champions' League, unde cel mai frecvent joacă de-a dreptul ruşinos. De unde concluzia, urâtă pentru noi, că deşi nici măcar nu-i prea avem, tot aruncăm cu banii în vânt, cam cum face PSG la fotbal.