Gabriel MANȚĂ

Destulă vreme, prea multă, a așteptat Roger Federer acest al o sutălea titlu al carierei. Mai bine de jumătate de an. Pe cât de greu l-a împlinit, pe atât de important este. Toți cei aflați pe traseul primului său titlu s-au retras de mult, iar de pe acel tablou doar Robredo mai ține oficial racheta în mână(actual 207 ATP). Acum, la Dubai, titlul 100 n-a fost deloc o plimbare în parc pentru Federer. Un alt veteran, Verdasco, i-a făcut viața grea la debut, așa cum se și cuvenea. Dar poate puțini se așteptau să facă același lucru și Fucsovic, partenerul de dublu al lui Copil. Numai că maghiarul a devenit o piatră tare, a urcat pe locul 31 la simplu și pre mulți va popi nu peste mult timp. Din păcate, oferă mai multe garanții decât al nostru Copil. Revenind la Federer, abia ultimele două acte erau adevăratele provocări. Mai întâi, în semifinală, se revedea cu Borna Coric, chiar cel care îi negase titlul 100 la precedenta întâlnire. Atunci, tactica fără cusur și capacitatea croatului de a se ține de plan l-au deraiat pe Roger, însă acesta are știința de învăța din înfrângeri. Un dublu 6-2, nici măcar n-a lăsat loc de emoții! Aceeași știință s-a arătat în toată splendoarea ei la finala cu Tsitsipas. După înfrângerea de la Open-ul Australian, Federer recunoștea că face ceva greșit pe serviciul grecului, din moment ce nu reușise niciun break în cele câteva întâlniri ale lor. Urmarea a fost un break chiar în game-ul inaugural! Suficient pentru primul set, apoi încă unul pentru al doilea și pentru istorie. Desigur, precum știți, recordul îi aparține lui Jimmy Connors, care s-a oprit la 109. Poate părea atât de aproape, dar e ca o fata morgana. După 30 de ani, Roger a avut o medie de 4-5 titluri pe an, iar aceasta e firesc să scadă. Chiar dacă ar continua până la 40 de ani, precum Connors, tot ar avea nevoie de vreo 3 trofee pe an și știm cu toții ce concurență este în prezent și cum va fi aceasta de acerbă cu fiecare an ce trece. Singura șansă este să nu-și propună, să se axeze pe călătorie, nu pe destinație.

În același timp, la un ocean distanță, Kyrgios enerva multă lume. Numai că de data asta n-o făcea doar de amorul artei. Atunci când s-a intersectat cu Nadal, finala de la Acapulco părea departe, dar a trecut cum a trecut, iar apoi a reușit ceva și mai greu: confirmarea cu Wawrinka. Cu Isner s-a dus din nou la limită, câștigând ultimele două puncte din situația de 7-7 în tie-break-ul decisivului! Abia în finala cu Alex Zverev a defilat, ceea ce e o surpriză încă și mai mare. Așadar, traseu fulminant cu 3 jucători din Top10 și cu un triplu câștigător de GS! Să însemne asta vreun declic pentru Kyrgios? Mă îndoiesc. Mai degrabă și-a trăit clipa.