Doru POPOVICI

Mă grăbesc să scriu despre prima etapă a sezonului de primăvară, chiar dacă aceasta încă nu a luat sfârşit, la ora când scriu eu această rubrică mai fiind de disputat un meci, poate unul în care, cu puţin noroc, chiar vom vedea şi ceva fotbal, dincolo de spectacolul propriu-zis, care este asigurat. Vorbesc, desigur, de spectacolul de umor, garantat în ultima vreme, ori de câte ori pe teren se află comicii vestiţi ai gazonului porecliţi "câinii roşii", adică de culoarea nasului de clovn. Îmi permit să anticipez că în ultimul meci al etapei, echipa asta de ceva nedefinit (că fotbal este imposibil să-i zici) numită Dinamo nu o să câştige meciul cu Iaşi, aşa cum nu a câştigat nici un meci amical, în care adversarii erau, toţi, incomparabil mai slabi decât ieşenii. Dacă chiar o să piardă, depinde doar de ce au reuşit ieşenii să pună în teren în locul lui Cristea: dacă au găsit un biped normal, fără probleme fizice majore ori de vârstă, atunci victoria e ca şi asigurată! Din celelalte 6 partide, din care nu am pierdut absolut nici un minut, am reţinut că arbitrii români au o percepţie cu totul personală asupra fazelor cu probleme, reuşind cu precădere să vadă fault, chiar penalty, acolo unde nu-i nici urmă de aşa ceva, sau... invers!, adică să nu vadă chestii flagrante, pasibile nu doar de cartonaş roşu, ci de condamnare pentru vătămare corporală, cum a fost o mână-n gât care putea duce la deces, soldată cu ignorarea deplină a întâmplării: nici atenţionare, darămite eliminare sau măcar vreun cartonaş galben. Fotbal nu am reţinut nici măcar cât în alţi ani, pe vremea asta, când de regulă dădeam vina pe climă, pe terenurile nu ştiu cum, pe alinierea defavorabilă a astrelor, pe... etc. De data asta, totul a fost ca la carte, inclusiv temperaturile numai bune pentru a zburda. Degeaba: n-am văzut decât o parodie de joc pe care aproape că nu-l poţi numi fotbal. Toţi, absolut toţi cei aflaţi pe toloacele cele verzi păreau mai degrabă să-şi fi pierdut pe undeva vacile cu care ieşiseră la păşunat, în locul acestora ivindu-se nu se ştie de unde (şi nici de ce!) o chestie mică, rotundă, elastică, cu care evident că habar n-aveau ce ar trebui făcut. Aproape că îţi venea să crezi că tot fotbalul românesc s-a cărat pe la New York!