Doru POPOVICI

Ei, acu', că aţi citit titlul, probabil vă aşteptaţi să mă lansez într-un şir de speculaţii şi de calcule referitoare la parcursul de mare excepţie şi virtuozitate al naţionalei României în ultimele două meciuri (din competiţia care încă nu ştiu cum se numeşte şi la ce foloseşte) şi care să se finalizeze cu o calificare undeva, pentru ceva. Vă mărturisesc că mi se rupe fix în paişpe de aceste ultime două meciuri şi de rezultatele lor, singurul lucru care mă interesează fiind să-l văd pe Ianis în teren (eventual mai mult de 10 - 15 minute, la urmă, cum cred în acest moment că va fi utilizat) şi să-l mai văd pe Moş Săpunaru cum se bate cu Moş Moţi în gafe, cu entuziasmul declanşat de lipsa lui Tamaş care cu siguranţă că i-ar fi surclasat la acest capitol pe ambii. Nu, dragi suferinzi de fotbal, titlul este întrebarea retorică referitoare la semifinalele de azi din două sporturi al naibii de frumoase, tenis şi snooker, în care marii mei favoriţi, artiştii Ronnie O'Sullivan şi Roger Federer, vor susţine două recitaluri. Când scriu eu această rubrică, Roger este deja calificat, în timp ce Ronnie mai are de disputat un sfert de finală, vineri seara, contra numitului David Gilbert, pe care ar trebui să-l bată la zero. Chestia foarte interesantă e că Ronnie se afla spre capătul unui parcurs care durează deja de două săptămâni, la finele precedentei adjudecându-şi un trofeu numit parcă special pentru el "Champion of Champions". Iar un Ronnie cu un parcurs de durată, constant excepţional, n-am văzut de ceva vreme. Cât priveşte evoluţia lui Roger, aproape că nu m-a mai mirat să-l văd pierzând ca o maimuţă în faţa unui Nishikori care juca foarte prost şi care nici el nu pricepea ce-i peste fileu, iar în următoarele două meciuri să măture efectiv sala cu nefericiţii ăia doi. De aici, concluzia mea, sper, corectă: e rândul lui Roger să câştige Masters-ul, fiindcă e într-o formă nebună, şi al lui Ronnie să câştige Irish Open, fiindcă... tot aşa! Zău că se poate.